M-am hotărît să devin prost
Am evitat cîteva zile la rînd să scriu acest punct de vedere. Mi-am spus că nu e bine să transmit starea mea, mai ales că, nu-i aşa?, românii se încăpăţînează să vadă doar relele din jurul lor, nu oferă soluţii, iar un profesor trebuie să fie o persoană temperată şi raţională. Totuşi... sper să fie alte păreri care să echilibreze perspectiva.
De foarte multe ori, mi s-a spus că un tînăr profesor se cade să fie mai încrezător. În timp, am tradus „încrezător“ prin „ipocrit“, pentru că cel mai des m-am întîlnit cu această atitudine. În numele echilibrului şi al decenţei profesionale, să închid ochii şi să ascund gunoaiele sub preş, cu un optimism prost temperat. Dacă eşti tînăr, evident, nu ai experienţă, dar ai o energie care, o să vezi, se va consuma în timp. Confirm.
Există şi lucruri bune. Din păcate, eu, „tînără dăscăliţă“ scăldată succesiv de valurile reformei din învăţămînt, nu le mai văd. De cînd mă ştiu, mi-am dorit să fiu profesoară. Nu mi-a fost ruşine de acest vis pînă pe la 18 ani, cînd, înainte de admitere, un domn, afacerist, binevoitor, de altfel, a exclamat cu compătimire: „Hm! Litere? Ce-o să faci cu astea?“. Cum părinţii nu mi-au servit aceeaşi lecţie, am continuat să sper. Am terminat facultatea, am trecut prin absurdul examenelor de titularizare, de obţinere a gradelor didactice, veşnic surîzătoare, privind la steaua profesoratului. Nu înţelegeam cum unii dintre colegii şi prietenii mei alegeau să fie chelneri prin străinătate. Eu îmi iubeam ţara, gata să mă sacrific pentru progresul ei, îmi iubeam profesia, gata să fiu „dascălul“ de care avea nevoie ţara. Am fost: întîi, într-o şcoală în vîrf de deal, apoi, în buricul ţării, în Capitală – drum parcurs în vreo 12 ani, tot cu pletele alintate de vîntul reformei. Între timp, am învăţat bine ceva: să mănînc lămîi.
Scurt istoric pentru lămurirea cititorului:
Lămîia nr. 1 – Profesorul este o fiinţă care fabrică foi. Cu cît mai multe, cu atît mai inutile. Veşnic voluntar, el trebuie să fie plătit prost pentru eforturile şcolare şi deloc pentru cele extraşcolare, dat fiind că „dascălul“ se şi hrăneşte cu hrană spirituală, e mut şi ascultător, mereu atent la nevoile elevului şi ale societăţii pe care o „luminează“, imun la imperativul ratelor la bancă sau al taxelor către stat.
Lămîia nr. 2 – Profesorul care ţine la coloana vertebrală şi la regulamente este inflexibil, distruge destinul copiilor. Cînd telefonul sună, el ştie că sînt părinţi iubitori, „plecaţi în misiune cu preşedintele“, susţinători, anonimi sau nu, de la inspectorat sau minister şi, trăiască marele Caragiale!, loaza trece, leafa merge, toată lumea e mulţumită. Implicarea părintelui în actul educaţional se traduce, de cele mai multe ori, în presiuni asupra profesorului, care, riguros sau ticălos, e etichetat fără discriminare: de foame, pune note mici, să ia bani mari.
Lămîia nr. 3 – Dacă faci prea multe şi eşti entuziast, bate la ochi şi primeşti alte etichete: fie de ambiţios, urmăritor de funcţii, fie de ticălos, pentru că îi pui pe ceilalţi într-o lumină proastă, fie de materialist, fiindcă vrei bani ca şi cum ai avea nevoie de ei, fie de idealist – şi o să-ţi treacă. Performanţă şi progres în sistem? O glumă.
Lămîia nr. 4 – Emisiunea Acces Direct. Ora 17. Audienţă maximă, bani pe măsură, aşa cum nu o să am eu vreodată la cercul de lectură. Evident, fiindcă după ore, cînd trebuie să ne învingem somnul şi foamea, în braţe cu cîteva cărţi de la biblioteca şcolii sau cu xeroxuri – pentru că nu mai există dorinţa (sau putinţa) de a da bani pe cărţi – copiii nu află ce chiloţi are Tonciu, cum se numesc sînii Sânzianei şi cîţi bani cîştigă ei sau cum pot să ajungă miliardari peste noapte... Cui îi mai pasă că nu ia bacul?
Lămîia nr. 5 – Soluţia pentru a ridica rata succesului la bac pe care eu, profesoară tînără, lipsită de experienţă, pesimistă şi materialistă, nu am fost în stare să o găsesc a fost generată, la minut, de ministrul care mă reprezintă: ore suplimentare („vom găsi, cumva, resurse să le plătim“) pe care acelaşi profesor care nu a avut elevi la clasă în timpul anului, aceştia fiind plecaţi să facă ceva mai important, le va face cu aceiaşi elevi plecaţi să facă ceva mai important. Profesorii au venit din concediu, vor fi plătiţi „odată ca niciodată“, elevii nu au venit de la mare şi de prin cluburi. Surprinzătoare situaţie! La fel ca cea de a demasca haosul şi imoralitatea din sistem pe spinarea, şi ea tăbăcită de reformă, a copiilor supravegheaţi de camere. Lecţii despre cum să nu mai cîrcotesc, să fiu optimistă şi să găsesc soluţii viabile, fiabile la problemele întîmpinate...
Etc.
Cine e de vină că rata de succes la bacalaureat a scăzut dramatic? Eu. Marilena Şerban, profesoară, 33 de ani, 12 ani vechime în muncă, gradul I, master în didactică. Fiindcă, atunci cînd iau salariul sau sînt bolnavă sau mă ameninţă vreun părinte ori elev, mi-e teamă şi mă gîndesc că am greşit neplecînd, la 20 de ani, în străinătate, să fiu chelneriţă; fiindcă am abandonat lupta pentru valorile în care credeam; fiindcă m-am lăsat cuprinsă de greaţă şi m-am hotărît să devin proastă, oarbă, surdă, mută, clonă a lumii în care trăiesc. E varianta pe care, pînă acum, nu am încercat-o. Despre moralitate, numai de bine...
Marilena Şerban este profesoară de limba şi literatura română la Liceul Greco-Catolic „Timotei Cipariu“ din Bucureşti.
Foto: L. Muntean
