"Şuviţe, Carpaţi, ARO" - interviu cu Adriana RĂCĂŞAN

Pe 14 septembrie are loc premiera celui de-al doilea lungmetraj semnat de regizorul Tudor Giurgiu - Despre oameni şi melci. Povestea este plasată în nebuneştii ani ‘90, aşa că am vrut să aflăm de la cineva implicat în departamentul de regie şi cel de scenografie cum au recreat atmosfera acelei epoci pe ecran.

Ce făceaţi în 1990?

Abia împlinisem 7 ani şi intrasem în rîndul şcolarilor de clasa întîi. Era prima dată cînd aveam libertate totală, după ce fusesem crescută pînă atunci sub atenta supraveghere a celor două mătuşi nemţoaice ale mamei. Puteam să mă opresc pe unde voiam şi să casc gura. Magazinele începuseră să aibă firme luminoase şi nume pe care nu le mai auzisem niciodată. Fratele meu, cu patru ani mai mare, era în temă cu toate trendurile, aşa că nici eu nu am ratat nimic: colecţiile de timbre şi de cartoane cu fotbalişti, surprizele de la gumele Turbo, walkman-ul, casetele audio, adidaşii cu beculeţe şi gecile „cu muşchi“.

Ce să mai spun de escapadele în pauzele de recreaţie la magazinul din curtea şcolii pentru a savura un bine meritat suc TEC şi o ciocolată KISS. Cea mai tare experienţă a fost însă televiziunea prin cablu şi, pentru că stăteam ore în şir la televizor să ne uităm la toate desenele animate şi serialele posibile (aş enumera măcar Sandy Bell, Ţestoasele Ninja, Sailor Moon, Captain Planet, Salvaţi de Clopoţel, Baywatch sau Dallas), ni s-a pus cheie la sufragerie. Dar asta nu înseamnă că la nici două săptămîni de la eveniment nu am găsit-o.

A fost greu să găsiţi hainele, coafurile, elementele de scenografie care să vorbească despre perioada tranziţiei?

Un coleg de-al meu de la regie, implicat cu mai mult timp în urmă în producţie, a alcătuit un document cu foarte multe referinţe ale anilor ’90, de la situaţia politică pînă la obiceiurile recreaţionale ale românilor din aceea perioadă (jocul de bingo, de exemplu), obiecte, coafuri, haine, aşa că tot ceea ce ne aminteam cu toţii era acum pus pe hîrtie şi a devenit un manual de studiu. De mare ajutor pentru documentare au fost şi vizionările de emisiuni televizate din perioada respectivă, precum imaginile cu vizita lui Michael Jackson la Bucureşti (care au fost ulterior folosite şi în montajul filmului) şi filme ca Liceenii Rock’n’Roll.

Dana Istrate, cea care s-a ocupat de costume, a făcut la un moment dat apel la toţi cei din echipă, să scoată de la naftalină blugii prespălaţi, fîşurile şi bluzele înflorate, replicînd mereu: „E imposbil să nu mai aveţi aşa ceva pe-acasă...“ Tot ea a umblat prin ţară pe la mai multe talciocuri să achiziţioneze salopete pentru muncitorii ARO. Cifra de acoperit era impresionantă: costume pentru 350 de figuranţi.

Cele mai complexe momente de la filmare au fost legate de gestionarea acestui număr mare de figuranţi, completat de cel al actorilor, aproximativ 60, printr-un efort al echipei de regie şi producţie de numai zece suflete. După cum spunea şi Oana Giurgiu, producătorul filmului, fiecare cu durerea lui: unuia îi era foame, altuia sete, altul voia la baie, altul îşi uitase mobilul nu ştiu unde. În două cuvinte: amuzament maxim.

Coafurile şi machiajul au fost stabilite destul de repede. Sub baghetele doamnelor Dana Roşeanu şi Nina Ioniţă, Andi Vasluianu avea să întruchipeze personajul George cu chică şi mustaţă, Monica Bîrlădeanu o Manuelă aproape roşcată, dichisită, cu cîrlionţi, şuviţe şi breton, şi Dorel Vişan – un director pedant cu părul vopsit, pieptănat pe spate, care avea întotdeauna la el un pieptene, ca să repete procedeul ori de cîte ori simţea nevoia directorială de a face acest gest.

Aveţi multe scene de interior şi multe obiecte de recuzită. Ne puteţi da nişte exemple de însemne ale anilor ’90 pe care spectatorii le vor descoperi în film?

În ceea ce priveşte elementele de decor, am încercat să nu scăpăm din vedere nici un detaliu: de la felul cum arătau casele oamenilor după nivelul de trai al fiecăruia şi potrivit vîrstei personajelor respective, pînă la aşa-numita recuzită de joc, obiectele folosite de actori în timpul scenelor, care se văd uneori în detaliu. De exemplu: ţigările folosite pe-atunci (neapărat Carpaţi, Marlboro sau Assos), plasele cu ochiuri sau cele din plastic inscripţionate cu logourile firmelor mari de ţigări sau electronice, în care omul îşi lua la serviciu borcanul cu ciorbă sau sendvişul învelit în ziar, sticlele de bere Silva sau Haţeg sau apa minerală Harghita la sticlă.

Am avut de reconstituit mai multe decoruri, dintre care cele mai dragi mie au fost casa mamei Manuelei, acolo unde s-a aprins scînteia dragostei dintre tînărul investitor francez şi secretara sexy, şi casa directorului fabricii ARO, interpretat de Dorel Vişan.

A fost genul de casă încărcată a anilor ’80, cu mobilier închis la culoare, vitrină plină ochi cu bibelouri, milieuri şi seturi ieftine de pahare sau cafea, tablouri în ulei, ceas cu cuc pe perete  etc. La polul opus, casa directorului a fost gîndită ca o locuinţă ceva mai elegantă, dar totuşi atinsă de nevoia de kitsch a anilor respectivi, cu o doză temperată de opulenţă: uşă capitonată, aşternuturi aurii lucioase, veioze bibelou de porţelan, mobilier masiv din stejar etc.

Soacra mea, care a fost principalul furnizor de obiecte pentru acest film, a făcut conştiincios o listă lungă cu obiectele împrumutate, ca nu cumva să lipsească ceva la înapoiere, iar eu, cea care le-a selectat, am avut parte de ore în şir de povestiri despre fiecare în parte.  

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: L. Muntean