Dublul standard şi jumătatea de măsură
Observatorii politicii româneşti – nu comentatorii de ocazie – se găsesc în faţa unei permanente provocări: să pună ordine în cea mai desăvîrşită dezordine şi să explice în forme de înţeles, mai ales de neromâni, ceea ce este deseori inexplicabil. Situaţia le dă unora senzaţia inconfortabilă că nu am fi în rînd cu lumea, altora – sentimentul unicităţii. Greşesc în reacţii; nu şi în analiză.
Practicienii politicii nu greşesc analizele; nu le prea fac; unii acţionează la ordin, iar alţii acţionează la inspiraţie. Cînd sînt în pană de inspiraţie, acţionează, de asemenea; efectele le suportă cetăţenii. Inexistenţa planurilor, prime sau de rezervă, are însă o solidă justificare. Slăbiciunea gîndirii pe termen lung şi cu perspectivă largă este aproape trăsătura naţională; în plus, previziunile presupun un sistem cu constante şi variabile; cînd toate coordonatele sînt variabile, previziunea devine artă a ghicitului. Constantele societăţii se numesc instituţii; la noi, acestea sînt caragialeşti, adică sublime, dar prea dependente de interpretările creative şi acţiunile imprevizibile ale celor care trebuie să li se conformeze. În consecinţă, ce va urma concret scapă imaginaţiei; alte lucruri sînt măcar vizibile; vom începe cu ele.
Europa şi european au intrat în cursa pentru titlul de cel mai gol de conţinut cuvînt folosit în spaţiul public, alături de competitori redutabili precum reformă şi modernizare. Europa reprezintă ceea ce îşi imaginează, sau are interes fiecare; şi o mare necunoscută. Cît timp ne-am aflat în afară, european era ceva confuz, dar de bine; atributul întreţinea speranţa. După mai bine de cinci ani în Uniune, este la fel de confuz; nu mai este mereu de bine. Europa pare Înalta Poartă, la fel cum Statele Unite sînt „licuriciul cel mare“; preşedintele respins nu este singurul care o crede. Fără deosebire, o largă majoritate a politicienilor aşteaptă lumina de la Apus; la fel, pedepsele pentru reale, sau presupuse, purtări necuviincioase. Dacă există vreunul diferit, va fi acuzat imediat că doreşte ca lumina să vină de la Răsărit, în semn de înaltă trădare; orice conivenţă cu Estul, chiar şi întîmplătoare, reprezintă o vinovăţie, cea cu Vestul, un merit.
Acuzaţii şi acuzatorii îşi imaginează cu greu că reperele pot fi interioare, că ar trebui să ne raportăm la valorile asumate, practicile democratice acceptate şi interesele celor reprezentaţi, cetăţenii; că şi noi sîntem europeni – participanţi la decizia instituţiilor – pare exclus. Mai presus de orice, fiecare doreşte să ajungă, sau să rămînă la putere, după caz. Lipsa generalizată a culturii şi a exerciţiului democratic se observă şi e un risc; în cele din urmă, cînd unii acţionează în virtutea unor valori sau principii, o fac inabil, fără credinţă sau fără ştiinţă. Politicienii strigă astăzi, fiecare cît poate de tare, că democraţia este în pericol; raţiunile diferă. Cetăţeanul o ştia de mult; are zeci de argumente din experienţa sa cotidiană. Totuşi, strigătele îi sună fals.
Vocile sonore ale dreptei sînt lipsite de credibilitate pentru omul de rînd, căci şi-au arătat de prea multe ori, în public, inapetenţa pentru democraţie şi dispreţul faţă de mase. Implicarea politică le creşte stima de sine, dar nu şi suportul electoral; în mod firesc, elitele nu prind la „mase“; nefiresc este că invocă, împotriva adversarilor, principii pe care le-au denunţat drept semne de decădere socială. Egalitatea, atît de blamată de unii, reprezintă condiţia sine qua non a democraţiei; detaliul pare să le fi scăpat ori se bazează pe supoziţia eronată că masele nu fac comparaţii; ultimul sosit ar fi primul crezut. „Poporul“ nu are cultură adîncă, dar are vedere ascuţită; asocierea cu Traian Băsescu le este suficientă pentru a se lămuri asupra bunelor intenţii democratice. Cei care, fără pretenţii ideologice, s-au ocupat cu deturnarea banului public în buzunare private par ceva mai discreţi în apărarea democraţiei. Nu le serveşte; memoria maselor nu e atît de scurtă...
Liberalii şi social-democraţii au avut numeroase ocazii să protesteze, să denunţe, să se opună, să nu lase lucrurile să se întîmple cum s-au întîmplat. Au făcut-o, dar nu destul, nu la timp şi, mai ales, nu au convins pe toţi cei dispuşi să fie convinşi că pot face un alt fel de politică şi aplica alt fel de politici. Exista aşteptare pentru un vot care să nu se mai dea pe principiul răului mai mic; societatea are nevoie de un proiect care să o unifice, în diversitatea ei, după cura prelungită de dezbinare la care a supus-o Traian Băsescu. Acest proiect se lasă aşteptat.
Aud deja strigătele de trădare, la amicii politici. Mă voi explica pe scurt. Traian Băsescu a fost preşedinte aproape opt ani. A jucat pe faţă, chiar dacă a folosit insistent şi armele secrete din dotarea statului; s-a declarat jucător şi a acţionat ca atare; neconstituţional. Era evident, pentru cei cu sensibilitate şi cultură democratică minime, că acest tip de comportament politic subminează construirea democraţiei. Aceasta se face cu cetăţeni titulari de drepturi şi obligaţii, valori şi principii, participare, instituţii funcţionale. Credinţa în conducătorul salvator face pandant cu frica, supunerea şi acţiunea la ordin, nu cu democraţia. România a mai trăit asta; o majoritate ar fi preferat să păstrăm din trecut flota şi să renunţăm la regimul personal şi autoritar; lucrurile s-au petrecut pe dos.
Ne-am reîntors la statul cvasi-poliţienesc; instituţii nealese şi nesupuse controlului democratic exercită şi controlează puterea prin pîrghii netransparente. Atacul concertat la adresa instituţiilor democratice şi-a atins ţinta; cea fundamentală, Parlamentul, trece printr-o profundă criză de credibilitate; partidele, la fel. Ascultatul telefoanelor, şantajul, frica de a vorbi, neîncrederea sînt generalizate. Nici un Watergate nu izbucneşte, totuşi... supravegherea şi înregistrările ilegale, publice şi private, îi mai scandalizează doar pe naivi.
Or, acest stat a apărut cu noi înăuntru; reacţia la instaurarea sa a fost intermitentă şi nu a făcut întotdeauna din cetăţean un aliat, pentru că nu i s-a explicat miza; la europeni, nu era confortabil să le expui specificul local. Încrezătorii invocă instituţiile independente create; ele ar fi semn de progres. Omit esenţialul; în ţara formelor fără fond, independenţa nu asigură nici corectitudinea acţiunii, nici dreptatea deciziei; competenţa profesională sau onestitatea morală a celor care ocupă funcţiile este neschimbată; faţă de alte influenţe, oculte sau transparente, deschiderea poate fi totală. Complicităţile nedemocratice şi neprofesionalismul unor instituţii independente nu sînt străine de situaţia actuală. După cetăţean, avem un preşedinte respins de aproape şapte milioane şi jumătate de oameni; după proceduri, este posibil să rămînă încă preşedinte. Cel care a votat se întreabă unde-i este locul în democraţia care este apărată împotriva lui; inclusiv de unii europeni. Raţiunile pentru demitere prisoseau, ştia el.
Conform Constituţiei, preşedintele nu are atribuţii economice. Cu toate acestea, la Consiliul European a semnat – fără mandat, dezbatere publică sau studii privind impactul asupra ţării – două documente cu consecinţe grave – Pactul europlus şi Compactul fiscal. S-a legiferat astfel statutul de colonie pe care mulţi îl deplîng; destul de ipocrit, de altfel. Era preferabil să nu acţionăm ca o colonie, ratificînd cu unanimitate tratatele şi solicitînd, cu exces de zel, ca obligaţiile să ni se aplice în avans. Cetăţeanul habar nu are de asta. Nici un reprezentant vorbăreţ din instituţiile europene nu s-a simţit jenat de lipsa procesului democratic.
Poporul bun şi poporul rău
22 iunie 2012, vineri seara. Paraguay. „Preşedinte săracilor“ este demis de Senat; un altul este numit în aceeaşi noapte, scurt, fără consultare populară; împricinatul nu a fost pe gustul bogaţilor; ceilalţi ies în stradă; Mercosur suspendă ţara din organizaţie; instituţiile europene abilitate sînt mute ca o lebădă. Cîteva zile mai tîrziu, vorbesc de o lovitură de stat... în România. Nişte europeni laici şi republicani îi sprijină pe fundamentaliştii islamici şi pe regaliştii libieni într-un război civil care continuă; moartea lui Gaddafi a încheiat doar şirul relatărilor cotidiene de pe cîmpul de luptă. Scenariul este repetat în Siria; musulmanii moderaţi şi creştinii sirieni au ghinion; sînt în tabăra greşită. Fundamentaliştii islamici au iar lipici la europeni; este adevărat, atunci cînd servesc interesele în alte părţi; acasă, reprezintă inamicul public numărul 1, un fel de terorişti naturali...
Mario Monti şi Lucas Papademos au ajuns premieri peste noapte; italienii sau grecii nu i-au ales; au fost desemnaţi de unele instituţii europene. Voinţa politică diferită a cetăţeanului grec sau irlandez a fost testată repetat, pînă s-a schimbat sau a cedat... curat democratic!
Sensibilitatea unora sau logica altora sînt contrariate? Interesele capitalului corporatist nu sînt. Dublul standard a devenit regulă, din păcate, şi în politica europeană. În Parlamentul European se denunţă uneori situaţia; vocile sînt minoritare. Principiile democratice lipsesc... coerenţa, nu. Există „poporul“ bun, care apără interesele cui trebuie; nu contează ce face, are certificat democratic. Poporul rău este cel care vrea, cîteodată, să-şi apere propriile interese; el va fi ignorat. Cei şapte milioane şi jumătate se simt deja astfel...
Vina pentru asta nu o au însă instituţiile europene sau ambasadorul american; ea stă în slăbiciunea credinţei şi practicii noastre democratice, în eterna jumătate de măsură; sîntem sensibili la ce spun alţii şi executăm; aceştia ştiu care le sînt interesele; noi nu ştim să definim şi să apărăm propriul interes. Nu vorbesc de cel privat! Cel public ar trebui să aibă drept bază principiile şi valorile democratice europene; cetăţeanul votant zice că ele merită salvate, chiar dacă le-au încălcat şi folosit destui europeni, aici şi aiurea...
Gabriela Creţu a fost deputată în Parlamentul României (2004-2007) şi europarlamentară (2007-2009) din partea Partidului Social-Democrat.
Foto: L. Muntean
