A lu' Coposu

La început, a fost muzica. Bubuitoare, asurzitoare. Chitara dementă a lui Angus de la AC/DC răbufnea, vijelioasă, din difuzoarele care, „înainte“, ne chemau la careu pentru acţiuni pioniereşti. Acum, rock-ul înlocuise sunetul enervant al clopoţelului şi întrerupea discursul profesorilor. Asta a fost prima noastră victorie: n-aveam de gînd să-i mai lăsăm să ne răpească pauza. Preţ de-o clipă, totul părea posibil şi balanţa se întorsese în favoarea celor năpăstuiţi. Debordam de hormoni şi de energie revoluţionară, iar sentimentul de putere pe care îl căpătam atunci cînd alungam din clasă un profesor de socialism ştiinţific detestat era de-a dreptul euforic. Se întîmpla imediat după Revoluţie, în ’90: mă pregătisem pentru o societate şi mă trezisem, peste an, în alta. Toate planurile de viitor se făcuseră ţăndări: eram în clasa a XI-a şi nu ştiam ce vreau să fiu. Ştiam, în schimb, ce nu vreau să fiu: fesenistă. Pentru mine şi încă doi colegi, Iliescu nu era decît un bătrîn bolşevic. Doar că în clasă eram 39. Şi mai locuiam şi în Iaşi, unde sentimentele copleşitoare erau dragostea necondiţionată pentru tătuca Ilici şi aversiunea viscerală contra duşmanilor poporului – partidele istorice, adică. După 12 ianuarie, golul creat de dispariţia furiei anticeauşiste mocnite a fost rapid umplut de ura făţişă împotriva ţărăniştilor şi a liberalilor, noii demoni care „ne vindeau ţara“. Noi, cei din opoziţia măruntă, ne scrijeleam băncile cu slogane cu anti-FSN, atrăgîndu-ne antipatia profesoarelor care îşi trimiteau elevii să le cumpere România Mare (cum la ziare erau cozi enorme, ei profitau de prilej şi chiuleau toată ora) şi care se răzbunau pentru incorectitudinea noastră politică lăsîndu-ne corijenţi… Dar nu prea ne păsa, oricum nimeni nu învăţa. Fie matematică, fie română, profesorii abandonaseră manualele şi predau, încinşi, doar politică. Derapajul fusese abrupt: după ce, în urmă cu o lună, ne îmbrăţişaserăm, lăcrimoşi şi solidari, c-am scăpat de „tiran“, acum ne împărţiserăm în două tabere, ca să răcnim isteric unii la alţii.

Pe coridoarele liceului, eram strigată: „a lu’ Coposu“. De fapt, eram „a lu’ Câmpeanu“; mă cucerise „distincţia“ lui (cred că sprîncenele erau de vină pentru această falsă impresie). Dacă înainte de ’89 mă fofilasem să nu devin utecistă, acum ardeam de nerăbdare să mă înscriu în PNL; am făcut-o în ianuarie ’90, şi apoi mi-am convins familia şi prietenii să mi se alăture. La o măsuţă mică din holul Casei Tineretului, doi tineri strîngeau adeziuni (pagina avea doar vreo cîteva semnături). Nici măcar nu erau membri, ci doar nişte voluntari. M-au privit chiorîş şi m-au întrebat iritaţi: „Cum, tu vrei privatizare?“. Habar n-aveam ce-i aia, dar suna periculos şi murdar, cam ca perversiunile din foiţele porno ce inundaseră oraşul. „Daaa“, am răspuns anemic.

Prima noastră sarcină a fost să lipim afişe electorale – erau albastre şi lucioase, arătau foarte occidental şi se rupeau extrem de greu (au rezistat eroic în ploaie şi în vînt, pe uşa magaziei, chiar şi atunci cînd alimentara din cartier a ajuns supermarket). Am organizat un grup de gherilă care opera noaptea. Amicii mei erau huidume care ştiau să se bată, dar asta nu ne ajuta mereu: într-o noapte, am fost fugăriţi de nişte huidume feseniste care aveau şi bîte. Să lipeşti afişe electorale era un sport extrem. Împreună cu prietenul meu, Gelu, strîngeam adeziuni în faţa sediului PNL, pe muzica unui minuscul casetofon de maşină. În Flacăra Iaşului (fost ziar comunist reconvertit la „capitalismul cu faţă umană“ după o mea culpa patetică) s-a scris că încercăm să ademenim tineretul cu muzică vestică (şi cu banii „agenturilor“, fireşte). Politica se făcea pe viaţă şi pe moarte: pe 13 iunie, o haită de vreo 300 de cetăţeni indignaţi a vrut să ia sediul pe sus şi să ne ciomăgească pînă la sînge, pe motiv că sîntem „a lu’ Coposu, ăla care a lenevit 17 ani în puşcărie, pe banii noştri!“. De atunci, nu prea mă mai miră nici o cugetare politică, oricît de aberantă: fie albul cît de alb, unii sînt în stare să-l spurce doar ca să-şi justifice negura din cap. În zadar le-am explicat că „noi sîntem ai lu’ Câmpeanu“, geamurile au început să cadă. Am abandonat integritatea politică şi am ieşit pe uşa din dos.

„Prindeţi-i, omorîţi-i!“

La aproape fiecare sfîrşit de săptămînă, luam trenul pînă în Bucureşti, mîncam un covrig în gară şi apoi plecam la demonstraţii. Urlam pînă la epuizare şi mă întorceam acasă. Nu ştiu ce intrase în mine: uitasem complet că primii 17 ani din viaţă mi-i petrecusem sub forma unei moldovence timide, şuşotinde, conformiste. Era ceva în aer care accelera transformarea; Moldova ieşise de sub proverbialul drob de sare şi se bătea acum cu pietre. În Piaţa Universităţii m-am dus cu exaltare revoluţionară şi speranţe hipiote. Am ajuns acolo pe la final, cît să prind discursul lui Marian Munteanu şi retragerea Ligii Studenţilor. Dezamăgire: cea mai depravată chestie a fost dormitul claie peste grămadă într-un cort. N-am primit droguri, ci cîteva pătrăţele de ciocolată, atunci cînd simţeam că leşin de foame. La Televiziune, am sperat că vor pune tunurile cu apă pe noi, aşa că ne-am învelit buletinele în plastic. Degeaba. Am plecat la ţanc, pînă să apuce minerii să-mi scoată adrenalina din cap. Am prins un compartiment plin cu figuri dubioase (eram în „trenul foamei“), dar asta nu ne-a descurajat, pe Gelu şi pe mine, să afişăm, insolenţi, insignele cu „Golan“. Un „om de bine“, cu figură de securist coclit, ne tot trăgea de limbă. Enervat că îl sfidam, a început să se agite şi să întărîte lumea din compartiment pe noi: „Ăştia doi vagabonzi vor să împartă manifeste!“. Nu ştiu cum am reuşit să străbatem un hol plin cu oameni furibunzi care ne trăgeau de păr şi de haine, încercînd să ne linşeze. „Prindeţi-i, omorîţi-i!“ Cred şi acum că există un Dumnezeu al revoluţionarilor. Am sărit din tren. Noroc că stătea pe loc, în gară la Tecuci. Nu aveam nici un ban, ci doar un prieten care făcea armata acolo şi cu solda lui am reuşit să ne întoarcem acasă.

Această mişcare browniană nu era tot timpul fără direcţie – am fost la Timişoara, împreună cu alţi penelişti, ca să ducem dosarul cu semnături pentru Proclamaţie. Cum nici banii lui Coposu, nici cei ai lui Câmpeanu sau Raţiu nu ajunseseră pînă la noi, a trebuit să luăm personalul. Am făcut, cred, vreo 20 de ore, totuşi timpul a trecut lejer, într-un nor voios de idealism şi miros de şorici afumat. Am fost cazaţi într-un cămin, în locul unor studenţi plecaţi în vacanţă, şi am constatat că proverbiala corectitudine ardelenească nu e un mit – nici un vestiar nu era încuiat. Nu ştiau, sărăcii, cît de flămînzi sînt moldovenii. Am găsit caşcaval şi dulceaţă şi am lăsat în loc un bilet cu scuze, pe care l-am semnat cu „Jos Iliescu!“. În Piaţă, a fost sublim. Mai mult... nu prea îmi amintesc. Niciodată suflete cu ambiţii mai pure n-au consumat vodcă mai proastă. Dar ştiu că nu ne mai simţeam stigmatizaţi. În Moldova, eram huliţi că sîntem cu opoziţia, în Bucureşti – că venim dintr-un judeţ „roşu“. La examenul de admitere la facultate, un important regizor de film m-a întrebat de unde sînt şi apoi s-a răstit la mine: „Voi ăştia care aţi votat cu Iliescu!“. Vremurile erau primitive şi violente, fără zonă de refugiu. Dar, spre deosebire de azi, aveam sentimentul că nu poate să fie decît mai bine. Poate că atunci eram tînără, acum – foarte obosită şi fără carnet de partid. Idealismul a trecut. Iliescu a rămas. Măcar de s-ar auzi o chitară anarhistă, şi nu o manea sordidă.

Anca Grădinariu este scenaristă şi jurnalistă.

Foto: L. Muntean