A lu' Coposu

Publicat în Dilema Veche nr. 448 din 13-19 septembrie 2012
A lu' Coposu jpeg

La început, a fost muzica. Bubuitoare, asurzitoare. Chitara dementă a lui Angus de la AC/DC răbufnea, vijelioasă, din difuzoarele care, „înainte“, ne chemau la careu pentru acţiuni pioniereşti. Acum, rock-ul înlocuise sunetul enervant al clopoţelului şi întrerupea discursul profesorilor. Asta a fost prima noastră victorie: n-aveam de gînd să-i mai lăsăm să ne răpească pauza. Preţ de-o clipă, totul părea posibil şi balanţa se întorsese în favoarea celor năpăstuiţi. Debordam de hormoni şi de energie revoluţionară, iar sentimentul de putere pe care îl căpătam atunci cînd alungam din clasă un profesor de socialism ştiinţific detestat era de-a dreptul euforic. Se întîmpla imediat după Revoluţie, în ’90: mă pregătisem pentru o societate şi mă trezisem, peste an, în alta. Toate planurile de viitor se făcuseră ţăndări: eram în clasa a XI-a şi nu ştiam ce vreau să fiu. Ştiam, în schimb, ce nu vreau să fiu: fesenistă. Pentru mine şi încă doi colegi, Iliescu nu era decît un bătrîn bolşevic. Doar că în clasă eram 39. Şi mai locuiam şi în Iaşi, unde sentimentele copleşitoare erau dragostea necondiţionată pentru tătuca Ilici şi aversiunea viscerală contra duşmanilor poporului – partidele istorice, adică. După 12 ianuarie, golul creat de dispariţia furiei anticeauşiste mocnite a fost rapid umplut de ura făţişă împotriva ţărăniştilor şi a liberalilor, noii demoni care „ne vindeau ţara“. Noi, cei din opoziţia măruntă, ne scrijeleam băncile cu slogane cu anti-FSN, atrăgîndu-ne antipatia profesoarelor care îşi trimiteau elevii să le cumpere România Mare (cum la ziare erau cozi enorme, ei profitau de prilej şi chiuleau toată ora) şi care se răzbunau pentru incorectitudinea noastră politică lăsîndu-ne corijenţi… Dar nu prea ne păsa, oricum nimeni nu învăţa. Fie matematică, fie română, profesorii abandonaseră manualele şi predau, încinşi, doar politică. Derapajul fusese abrupt: după ce, în urmă cu o lună, ne îmbrăţişaserăm, lăcrimoşi şi solidari, c-am scăpat de „tiran“, acum ne împărţiserăm în două tabere, ca să răcnim isteric unii la alţii.

Pe coridoarele liceului, eram strigată: „a lu’ Coposu“. De fapt, eram „a lu’ Câmpeanu“; mă cucerise „distincţia“ lui (cred că sprîncenele erau de vină pentru această falsă impresie). Dacă înainte de ’89 mă fofilasem să nu devin utecistă, acum ardeam de nerăbdare să mă înscriu în PNL; am făcut-o în ianuarie ’90, şi apoi mi-am convins familia şi prietenii să mi se alăture. La o măsuţă mică din holul Casei Tineretului, doi tineri strîngeau adeziuni (pagina avea doar vreo cîteva semnături). Nici măcar nu erau membri, ci doar nişte voluntari. M-au privit chiorîş şi m-au întrebat iritaţi: „Cum, tu vrei privatizare?“. Habar n-aveam ce-i aia, dar suna periculos şi murdar, cam ca perversiunile din foiţele porno ce inundaseră oraşul. „Daaa“, am răspuns anemic.

Prima noastră sarcină a fost să lipim afişe electorale – erau albastre şi lucioase, arătau foarte occidental şi se rupeau extrem de greu (au rezistat eroic în ploaie şi în vînt, pe uşa magaziei, chiar şi atunci cînd alimentara din cartier a ajuns supermarket). Am organizat un grup de gherilă care opera noaptea. Amicii mei erau huidume care ştiau să se bată, dar asta nu ne ajuta mereu: într-o noapte, am fost fugăriţi de nişte huidume feseniste care aveau şi bîte. Să lipeşti afişe electorale era un sport extrem. Împreună cu prietenul meu, Gelu, strîngeam adeziuni în faţa sediului PNL, pe muzica unui minuscul casetofon de maşină. În Flacăra Iaşului (fost ziar comunist reconvertit la „capitalismul cu faţă umană“ după o mea culpa patetică) s-a scris că încercăm să ademenim tineretul cu muzică vestică (şi cu banii „agenturilor“, fireşte). Politica se făcea pe viaţă şi pe moarte: pe 13 iunie, o haită de vreo 300 de cetăţeni indignaţi a vrut să ia sediul pe sus şi să ne ciomăgească pînă la sînge, pe motiv că sîntem „a lu’ Coposu, ăla care a lenevit 17 ani în puşcărie, pe banii noştri!“. De atunci, nu prea mă mai miră nici o cugetare politică, oricît de aberantă: fie albul cît de alb, unii sînt în stare să-l spurce doar ca să-şi justifice negura din cap. În zadar le-am explicat că „noi sîntem ai lu’ Câmpeanu“, geamurile au început să cadă. Am abandonat integritatea politică şi am ieşit pe uşa din dos.

„Prindeţi-i, omorîţi-i!“

La aproape fiecare sfîrşit de săptămînă, luam trenul pînă în Bucureşti, mîncam un covrig în gară şi apoi plecam la demonstraţii. Urlam pînă la epuizare şi mă întorceam acasă. Nu ştiu ce intrase în mine: uitasem complet că primii 17 ani din viaţă mi-i petrecusem sub forma unei moldovence timide, şuşotinde, conformiste. Era ceva în aer care accelera transformarea; Moldova ieşise de sub proverbialul drob de sare şi se bătea acum cu pietre. În Piaţa Universităţii m-am dus cu exaltare revoluţionară şi speranţe hipiote. Am ajuns acolo pe la final, cît să prind discursul lui Marian Munteanu şi retragerea Ligii Studenţilor. Dezamăgire: cea mai depravată chestie a fost dormitul claie peste grămadă într-un cort. N-am primit droguri, ci cîteva pătrăţele de ciocolată, atunci cînd simţeam că leşin de foame. La Televiziune, am sperat că vor pune tunurile cu apă pe noi, aşa că ne-am învelit buletinele în plastic. Degeaba. Am plecat la ţanc, pînă să apuce minerii să-mi scoată adrenalina din cap. Am prins un compartiment plin cu figuri dubioase (eram în „trenul foamei“), dar asta nu ne-a descurajat, pe Gelu şi pe mine, să afişăm, insolenţi, insignele cu „Golan“. Un „om de bine“, cu figură de securist coclit, ne tot trăgea de limbă. Enervat că îl sfidam, a început să se agite şi să întărîte lumea din compartiment pe noi: „Ăştia doi vagabonzi vor să împartă manifeste!“. Nu ştiu cum am reuşit să străbatem un hol plin cu oameni furibunzi care ne trăgeau de păr şi de haine, încercînd să ne linşeze. „Prindeţi-i, omorîţi-i!“ Cred şi acum că există un Dumnezeu al revoluţionarilor. Am sărit din tren. Noroc că stătea pe loc, în gară la Tecuci. Nu aveam nici un ban, ci doar un prieten care făcea armata acolo şi cu solda lui am reuşit să ne întoarcem acasă.

Această mişcare browniană nu era tot timpul fără direcţie – am fost la Timişoara, împreună cu alţi penelişti, ca să ducem dosarul cu semnături pentru Proclamaţie. Cum nici banii lui Coposu, nici cei ai lui Câmpeanu sau Raţiu nu ajunseseră pînă la noi, a trebuit să luăm personalul. Am făcut, cred, vreo 20 de ore, totuşi timpul a trecut lejer, într-un nor voios de idealism şi miros de şorici afumat. Am fost cazaţi într-un cămin, în locul unor studenţi plecaţi în vacanţă, şi am constatat că proverbiala corectitudine ardelenească nu e un mit – nici un vestiar nu era încuiat. Nu ştiau, sărăcii, cît de flămînzi sînt moldovenii. Am găsit caşcaval şi dulceaţă şi am lăsat în loc un bilet cu scuze, pe care l-am semnat cu „Jos Iliescu!“. În Piaţă, a fost sublim. Mai mult... nu prea îmi amintesc. Niciodată suflete cu ambiţii mai pure n-au consumat vodcă mai proastă. Dar ştiu că nu ne mai simţeam stigmatizaţi. În Moldova, eram huliţi că sîntem cu opoziţia, în Bucureşti – că venim dintr-un judeţ „roşu“. La examenul de admitere la facultate, un important regizor de film m-a întrebat de unde sînt şi apoi s-a răstit la mine: „Voi ăştia care aţi votat cu Iliescu!“. Vremurile erau primitive şi violente, fără zonă de refugiu. Dar, spre deosebire de azi, aveam sentimentul că nu poate să fie decît mai bine. Poate că atunci eram tînără, acum – foarte obosită şi fără carnet de partid. Idealismul a trecut. Iliescu a rămas. Măcar de s-ar auzi o chitară anarhistă, şi nu o manea sordidă.

Anca Grădinariu este scenaristă şi jurnalistă.

Foto: L. Muntean

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
Marea iubire a actorului Traian Stănescu. S-a stins la trei ani după soția sa: „Acum dansează în ceruri amândoi”
Traian Stănescu nu a mai rezistat fără iubita lui soție, cu care a împărțit mai bine de 4 decenii de viață. Actrița Ilinca Tomoroveanu, nepoata marelui poet şi om politic Octavian Goga, a fost dragostea vieții lui.
image
Iarna se întoarce în forță: România, lovită de fenomene extreme. Când scăpăm de valul de aer polar
Iarna se întoarce în forță în România. Se face tot mai frig, iar la munte, pe culmi, va fi viscol puternic. Schimbarea vremii aduce fenomene extreme, în special furtuni violente.
image
Mărturii șocante: Trenurile CFR Călători sunt adevărate bombe cu ceas
Trei locomotive din patru și mare parte dintre vagoanele CFR Călători au durata de exploatare depășită, iar reparațiile industriale ale materialului rulat lipsesc.

HIstoria.ro

image
Basarabia în anul 1917. Atunci când Unirea nu se întrevedea
Colapsul economic cauzat de starea de război, criza alimentară care a debutat în toamna anului 1916 și tensiunea politică crescândă au creat o situație explozivă în Imperiul Rus, care a culminat cu răsturnarea autocrației țariste, în urma Revoluției ruse din februarie 1917.
image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.
image
Cauza morții lui Ludwig van Beethoven, dezvăluită de un studiu ADN / VIDEO
Examinarea unor mostre de ADN, extrase din câteva șuvițe de păr ale lui Ludwig van Beethoven, a dezvăluit cauza morții legendarului compozitor german.