- argument -

În vara lui 1989 intrasem la liceu, la o clasă de filologie-istorie. În decembrie, cînd a venit Revoluţia, în afară de uniformă, garderoba mea mai cuprindea cîteva piese de rezistenţă: o pereche de reiaţi negri, modificaţi dintr-o pereche de pantaloni bărbăteşti, un pulover tricotat, mai lunguţ şi cu un model floral, o pereche de cizme roşii, din piele adevărată, îmblănite, pentru care stătusem la o coadă infernală şi fusesem pe punctul de a fi linşată. A urmat vacanţa de iarnă. Atunci s-a întîmplat ceva miraculos. Ne-au crescut aripi, ni s-au transformat nu doar minţile, ci şi corpurile. Şi totul în trei săptămîni. Deveniseră mai puternice, mai curajoase. Am plîns de bucurie şi de frică, am sperat în libertate aşa cum numai la 15 ani poţi s-o faci, am trăit în cîteva zile cît alţii n-au şansa într-o viaţă.

Îmbrăcată aşa, şi cu mintea înfierbîntată de elanuri revoluţionare, am inaugurat nebunii ani ’90.

Am simţit şi mărirea, şi decăderea lor. Viaţa de studentă mi-am petrecut-o în a doua jumătate a deceniului. Primul meu Bucureşti a fost unul în tranziţie. Pestriţ, amestecat, cu un aer de butic aglomerat. L-am descoperit treptat şi mi-a devenit din ce în ce mai drag. Cămine mizere, sărăcie acasă, pachete niciodată îndestulătoare, telefoane cu fise şi cu cartelă, libertate fără margini. În anii ăştia am visat, ne-am îndrăgostit, am protestat, am crezut că totul se poate şi că stă doar în puterea noastră să schimbăm lumea.

Nu cred că am reuşit, dar asta nu mai contează.

Numărul de acum vine din dorinţa de a măsura distanţele. Ne-am îndepărtat suficient? Sau sîntem mai aproape decît ne-am fi imaginat? Retrăim periodic nişte situaţii?

Textele adunate aici funcţionează ca un puzzle ciudat. Sînt sentimentale şi dure în egală măsură. Nu e o vizită fără tensiuni, din contră. Anii ’90 nu sînt pe post de bătrînă doamnă, ci de tînăr rebel, pe care nici o generaţie nu reuşeşte să-l înţeleagă pe de-a-ntregul.

Pe lîngă mulţumirile adresate celor care au acceptat invitaţia de a-şi aminti cum şi-au petrecut anii ’90 şi unde se află ei astăzi în istoria mare şi cea personală, o să mai spun că în alegerea temei au contat mult: documentarul lui Laurenţiu Calciu, După Revoluţie, cartea Domniţei Ştefănescu, 11 ani din istoria României (decembrie 1989-decembrie 2000. O cronologie a evenimentelor) şi emoţionantele fotografii ale lui Vlad Columbeanu, pe care le-am descoperit în expoziţia 22/22, organizată, la începutul anului, la Muzeul Ţăranului Român. Aveţi ocazia să vedeţi cîteva în acest număr.

De asemenea, zilele acestea, intră pe ecrane tragicomedia Despre oameni şi melci, a cărei poveste e plasată în aceeaşi perioadă de tranziţie.

Altfel spus, fără toate aceste coincidenţe, probabil că nu mi-aş fi propus să vă provoc să daţi un răspuns la incomoda şi actuala întrebare: Îndepărtaţii sau apropiaţii ani ’90?