Un drum pentru biciclişti
Statistic, libertatea poate fi măsurată la fel ca orice altă variabilă, dacă e operaţionalizată decent. Putem, astfel, spune că avem un scor de 64 de puncte şi sîntem imediat după Bulgaria şi chiar înainte de Trinidad şi Tobago, după unul din zecile de indexuri internaţionale care ne arată ce ţări sînt cu adevărat libere, moderat de libere sau represive. Dar, substanţial, cum contorizăm cîtă libertate am pierdut sau am cîştigat de-a lungul timpului?
Eu n-am crescut în lumea dinainte de ’89 decît prea puţin ca să pricep cît de sucit am trăit. Am gustat, însă, din tulburele anilor ’90 şi mi-a luat ceva timp să înţeleg că, dacă înainte am fi stat la coadă pentru un dram de libertate, acum facem risipă de ea. Nu-i nevoie să-i invoci pe Rousseau, Burke sau Berlin ca să-ţi dai seama că libertatea pur şi simplu nu înseamnă nimic în lipsa unui sistem care să îi dea valoare, în lipsa unor virtuţi, deci.
Am locuit în oraşe în care bicicliştii aveau prioritate peste tot, nu doar în trafic. Era atît de năucitor, că m-am convertit instant. Deşi părea destul de periculos, codul nescris al bicicliştilor făcea ca sportul ăsta să fie simplu şi manierat. Politeţea traficului te făcea să-ţi pese prea puţin de celălalt. Fiecare în treaba lui, indiferenţi, numai să nu cumva să ne stricăm unul, altuia dispoziţia. Acelaşi principiu se aplica şi în cazul pietonilor, al barcagiilor, al fumătorilor de iarbă, al conaţionalilor în general.
Din contră, la români, libertatea e un drum pentru biciclete, care se sfîrşeşte brusc într-un stîlp de pe trotuar. Trăieşti cu iluzia că poţi merge mai departe, dar stîlpul, pietonii, nenea care a vopsit trotuarul, Primăria, lumea întreagă sînt împotriva ta. Jumătate din efortul pe care l-ai fi depus să construieşti ceva îl risipeşti luptîndu-te cu toţi cei care n-au făcut pista continuă şi nici nu vor s-o schimbe. Şi lupta asta poate deveni sufocantă. Ea depinde de felul în care ceilalţi îşi fac simţită prezenţa în spaţiul tău intim. Iar dacă invazia e constantă şi îţi lasă puţine spaţii de refugiu, te simţi încercuit. Nu de puţine ori mi s-a întîmplat asta aici. În ultimul an, cel puţin, m-am simţit copleşită de atîta libertate. A vorbelor gratuite, a gesturilor radicale, a comisiilor de etică, a deciziilor celor puţini, a protestelor celor mulţi. E atîta libertate în afară, încît n-a mai rămas aproape nimic înăuntru. Or, tocmai asta ne-ar lipsi ca să putem spune că am cîştigat în timp mai mult decît am lăsat pe drum.
Pentru mine, libertatea e un spaţiu al comuniunii care îţi oferă luxul retragerii. Să putem alege din cînd în cînd să nu fim animale politice şi să nu ne înghiţim gunoaiele unii, altora. Să alergăm cu bicicleta cot la cot, dar fără să ne îmbrîncim. Să putem fi penibili şi patetici în spaţiul nostru privat, fără să apărem la ziar a doua zi. În funcţie de cît de greu ne este să facem toate astea, putem să ne recalculăm scorul. Rezultatul ar fi că la indexul de libertate interioară stăm cu toţii destul de prost.
Măriuca Morariu este coordonatoare de proiecte la Junior Achievement România.
Foto: L. Muntean
