Un examen de maturitate
- argument -
Se învăţase prea bine, în vremurile comuniste, dicţionarul de interdicţii. Acele definiţii pe care fiecare trebuia să le cunoască pe de rost, ca pe un manual de supravieţuire.
Azi, dacă e să vorbim despre libertate, nu putem s-o facem fără să ne raportăm la „atunci“. Un atunci cînd mai toate începeau cu sintagma „nu ai voie“. De la lucruri care aveau o minimă logică în context la lucruri total absurde. De la „a critica politica“ la „a avea un balcon închis“, se dezvoltase în vremurile comuniste o întreagă cultură a interdicţiei. Ajungeai practic să nu mai ştii de fapt ce ai şi ce nu ai voie să faci, căci regulile se schimbau după bunul plac al autorităţilor.
De la acea interdicţie generalizată, ridicată la nivel de concept interiorizat, am trecut, aproape peste noapte, la libertatea în expansiune ce avea să survină în România după ’89. La început, debusolaţi, unii au ales să se refugieze totuşi în structuri opresive, în discursurile pe care le identificau drept pozitive, neconştientizîndu-le adevăratele intenţii, ci percepîndu-le mai degrabă ca pe ceva familiar, căci era singurul mod de trai pe care îl cunoşteau. Au devenit „nostalgicii“ comunismului, cei care au creat astfel primul paradox postrevoluţionar: în plină libertate, aveau dreptul de a alege un sistem care le restrîngea orice libertate.
Majoritatea însă a ales democraţia. Timizi, oamenii ieşeau de sub carapacea grea a comunismului, descoperind o lume cu totul nouă în care păşeau nesiguri, căci dacă acea cultură a interdicţiei o stăpîneau cu desăvîrşire, cultul libertăţii le era cu totul necunoscut.
Pe nesiguranţa acelora care îşi doreau libertatea mai mult ca orice, dar care nu cunoşteau nici măcar alfabetul conceptului, au marşat cei „şmecheri“, cei unşi cu alifia arivismului, de la vînzătorul de tarabă la politician, amîndoi şcoliţi pentru a se erija în „stăpînul clientului“. Au apărut de asemenea formatorii de opinie, care în numele libertăţii au pervertit noţiunea, invocînd democraţia ca scuză pentru abjecţii. Ideea că „prea multă libertate strică“ a început să se propage, dar nu pe un temei real, ci inoculîndu-se această falsă imagine despre ce înseamnă de fapt libertatea: fiecare face ce doreşte.
În timp, lucrurile au evoluat. S-a creat societatea civilă. Oamenii au început să înveţe, pas cu pas, ce înseamnă, de fapt, libertatea. Au urmat mai apoi generaţiile tinere şi, deşi pentru mulţi dintre cei născuţi după ’89 comunismul a devenit o discuţie la fel de răsuflată ca o teorie ştiinţifică despre dispariţia dinozaurilor, vorbim de oameni cărora cu greu le mai poţi lua dreptul la o viaţă normală.
Ce înseamnă azi libertatea, cum o înţelegem în acest context în care viaţa a devenit de neconceput fără graniţe deschise, cablu TV sau Internet? Am trecut, sau nu, acel examen de maturitate, în care miza nu este traiul călduţ, ci conştientizarea şi folosirea pe deplin a tuturor instrumentelor care ne garantează accesul la libertatea veritabilă şi la democraţie?
Foto: Alix Vrana
