Anca FRONESCU

Familia este un dat foarte complicat, însă poate fi și un cocon de lumină, căldură și acceptare.

“Nu conta că ești barman, constructor, student, ardelean, moldovean, oltean, tînăr, bătrîn A fost ca în copilărie, te puteai împrieteni cu cei din rînd fără convenții, aveam același țel, de mult nu am mai pățit așa ceva. Am fost o mare de 4.5km de prieteni”.

Festivalul de la Rotterdam e unul dintre cele mai mari festivaluri de film de public, dar are relevanţă mare şi pentru industria cinematografică. Aici se desfăşoară, de 31 de ani, Cinemart, piaţa producţiilor industriei cinematografice, aici se cofinanţează filme, cu ajutorul Hubert Bals Fund.

La Bistritz e bine să îţi începi ziua mîncînd pepene roşu din belşug, plimbîndu-te apoi pe pietonală admirînd ce eleganţi sînt oamenii la sfîrşit de săptămînă, e bine să-ţi cumperi cărţi de poezie în sinagogă (şi să te bucuri cînd şi alţii fac la fel) şi să le răsfoieşti deja în timp ce poeţii citesc din ele.

Locuiesc la Amsterdam de zece ani, am locuit la New York – doi, la Bucureşti – 18. Pe cei mai mulţi oameni care îşi doreau să fumeze un joint i-am întîlnit la New York; pe cei mai mulţi care puteau să fumeze unul oricînd şi nu o făceau – la Amsterdam; pe cei mai mulţi care o făceau – la Bucureşti.

De obicei, în martie, sînt la tîrgul de carte de la Leipzig (care pînă acum pica în același timp cu Salon du Livre). Anul ăsta, însă, cel de la Paris s-a nimerit la un weekend după. Vestea cea mare cum că România e țară invitată m-a făcut să vreau să merg la Paris să urmăresc Salon du Livre de aproape, să văd cu ochii mei, să ascult cu propriile urechi.

Istoria tîrgului de carte de la Leipzig începe cam din secolul 17, cînd Leipzigul întrecea Frankfurtul pe Main cu numărul de cărți prezentate. În secolul 18, Leipzigul era considerat centrul cărții moderne germane, cu edituri de prestigiu și librării remarcabile. Leipzig și-a păstrat locul “de top” pînă în 1945 cînd tîrgul de la Frankfurt l-a “întrecut”.

Dilema a ajuns pe Huayna Picchu, în Peru, la Angkor Wat în Cambogia, la Great Barrier Reef în Australia, în Pacific pe insulele Cook, s-a odihnit la poalele celui mai înalt și și celui mai lat copac Sequoia în California.

Am sosit la New York acum o săptămînă cu niște treburi și ca susţinător al Festvalului de film românesc de la New York, Making Waves. Am venit să văd valurile. Nu m-a rugat nimeni să vin, nu mi-a cerut nimeni să scot bani din buzunar și să-i donez acestui festival, nu mi-a plătit nimeni nici biletul de avion, nici cazarea.

La 18 ani am plecat cu autocarul, cu un urs în braţe, să studiez… afară. Tema plecării o auzisem mereu, crescusem cumva cu ea. Asta era prin anii ’80. Însă în anii ’90 ştiu că mă surprindea că tema rămăsese totuşi actuală, iar să o aud şi acum, azi şi aici, la fel de acerb trăită, mă întristează de-a dreptul.

Se pare că Dorothy Parker a zis cîndva că „leacul plictiselii e curiozitatea; curiozitatea însă nu are leac“. Ce bine! Pentru că sufăr de curiozitate şi nu mă tratez. Îmi place să citesc, să pierd zile în şir uitîndu-mă la filme, să ascult poveştile altora, să cunosc oameni, să îmi petrec timpul cu cîinele meu Parker. Reţete garantate de neplictiseală.