Douăzeci de ani de (și cu) dileme
Dilema a împlinit 20 de ani! Numărul aniversar a fost scris, publicat, citit, lăudat, petrecerea a fost de neuitat. Și acum poate e total aiurea că mi-a venit așa o dorință să împărtășesc din „that joy” care e pentru mine, unul din cititori, Dilema. Însă cred că Dilema și cu mine avem o poveste specială (și sînt sigură cu mine și mulți alții).
Cu Dilema mi-a făcut cunoștință tata. Îl tot auzeam cum rîde și chicotește citind, întins în pat spre seară, și din cînd în cînd mă chema să-mi mai citeze din „ce-a mai scris Pleșu”, iar uneori ni se alătura și mama și puneam de o șuetă în jurul ei. Dilema la noi acasă a înlocuit cumva serile lîngă radio, ascultînd Europa Liberă. Am prins gustul imediat. Uneori se întîmpla să ne trezim cu două dileme în casă, căci în drum de la școală mă opream și eu să-mi iau Dilema mea, mereu de la acelasi chioșc și același nene din Piața Romană. Cele mai plăcute numere au fost savurate de tata și de mine pe banca noastră din Grădina Ioanid. Chiar și iarna ne ascundeam cîteodată acolo și ne împărtășeam dilemele preferate. Cam la puțin timp după ce revista a împlinit doi ani, într-o dimineață de sîmbătă de februarie înghețat, m-am așezat singură pe banca noastră din Grădina Ioanid și cu Dilema în brațe am trăit prima zi din viață fără tata. El tocmai se dusese cu cîteva ore în urmă.
Tot restul clasei a 12-a, măcar o după-amiază pe săptămînă mă așezam pe banca cu pricina și răsfoiam Dilema, rînduindu-mi și propriile dileme atît cît puteam.
Cam la un an după și cu două geamantane burdușite cu amintiri de acasă, plus o geantă mică în mînă cu cîteva Dileme în ea, am plecat din țară. La fiecare două-trei săptămîni primeam un plic mare de hîrtie maronie în cutia poștală. În el cîte două-trei Dileme și, într-una din ele, cîțiva gologani „ascunși” și o scrisoare mică de la mama.
Locuiesc în Olanda de mai bine de 15 ani și m-am mutat prin țara asta de nouă ori și tot de nouă ori colecția cu Dileme s-a mutat cu mine. La ultima mutare, cele șapte inundații au afectat-o însă. După incercări de salvare pe calorifer și lîngă aragazul fără gaz, cu uscătorul de păr sau atîrnări de cîrlige în soarele timid olandez, iremediabil urmat de vreo ploaie torențiala sau mocănească, am înțeles și eu că tre să „let go” dilemelor mele.
Am călătorit mult, iar de două ori cu un rucsac în spate în jurul lumii. De fiecare dată m-au însoțit cîteva Dileme (erau vechi deja pe vremea aia). Astfel, Dilema a ajuns pe Huayna Picchu, în Peru, la Angkor Wat în Cambogia, la Great Barrier Reef în Australia, în Pacific pe insulele Cook, s-a odihnit la poalele celui mai înalt și și celui mai lat copac Sequoia în California. S-a hlizit pe la Hollywood și cînd l-a zărit pe Woody la NY și ea parcă a rămas bouche bée. A privit cum se topește ultimul gletscher din Bolivia la peste 5500 m. Ea a rezistat, eu însă era cît pe ce să leșin (de la altitudine și niște vulturi care îmi roiau în jurul capului – și acum sînt sigură că voiau și ei să citească Dilema). M-a apărat de ploi inimaginabile pe China Beach in Vietnam, m-a ferit de soarele dogoritor și lumina orbitoare pe Salaar de Uyuni, în Brazilia, pe o insulă cu roabe și măgari, cei cîțiva localnici îmi ziceau „la chica con las dilemas”, iar la granița cu China, vînzătoarele de bijuterii din aluminiu cu dinți de argint mă strigau Dilema. Au făcut vînzare bună.
Duminicile de vară în anii petrecuţi la New York le pierdeam într-o necontenită fericire pe iarbă în Central Park citind New York Times și New Yorker. Dar săptămînile cînd plicul de culoare maronie sosea și el, fericirea era mai cu dichis: Dilema în Central Park e o bucurie. La începutul anului ăstuia mi-am zis că poate e timpul să mă mut din nou, și, de data asta, să încerc iar o mutare peste granițe. Și ca tot omul strîngător am zis să încep, cumva ordonat: să arunc din boarfe; să „let go yet again”. Am scos căruciorul din pivniță să îl încarc cu hîrțoage de dus la reciclat. Am aruncat tot felul de colecții de tot felul de „periodicals”, reviste de film, de literatură, de călătorie, almanahuri și albume, însă cîteva vrafuri încă mi-e greu să le bag în cărucior. Printre ele se numără cîteva Dileme, cîteva Dilemateci și încă vreo două trei altele (nu colecționez numai dileme, totuși). Chiar și de colecția New Yorker cred că încet, încet am să mă despart. Știu că pot să o accesez online oricînd, iar mutată într-o cutie de pantofi nu o să am loc de colecții de reviste. Însă Dilemele mele sînt de neînlocuit (și așa cele mai vechi s-au dus deja cu inundațiile cu pricina).
Cînd revista a trecut online la varianta cu abonament nu am ezitat nici o secundă. Mi-am făcut abonament, însă Dilemele pe hîrtie îi revin acasă mamei, la cutia poștală. Cînd a aflat că „i-am făcut abonament, deci” și urmau „să-i vină Dilemele direct acasă”, mi-a mărturisit că nenea de la chioșc s-ar putea să se supere. Vreo două luni, vremea celor două dileme s-a întors la noi în apartament. În final – happy ending - o colegă s-a oferit să preia ea Dilema rămasă „nedorită la chioșc.” De fiecare dată cînd merg acasă, imediat ce intru în sufrageria copilăriei, pe măsuța din spate, pe dreapta, zăresc vrafurile. Mă așteaptă și acum.
În cîteva zile se împlinesc 18 ani de cînd tata nu mai e. Nu voi putea fi în Grădina Ioanid, însă cu Ipad-ul in brațe voi „tapa” pe site-ul dilematic undeva în vreun oraș din Europa. De peste 15 ani Dilema mi-l aduce pe „acasă” un pic mai aproape. Îmi povestește pe un ton uneori ironic, alteori glumeț sau enervat, chiar și trist, însă mereu subtil și clar, bine informat, despre micile și marile pățanii de acasă. Prin Dilema reușesc nu numai să cred că înțeleg ceva din ce mai e pe acasă, însă reușesc un lucru mult mai semnificativ – să știu și să mă asigur sau liniștesc că acasă mai e și frumos, și bine, și normal – orice ar putea însemna acest normal. Pentru mine sînt acele episoade și povești cu case și filme și cărți, glume și spectacole, analize și oameni, mulți oameni frumoși cu multe istorii ce merită aflate. Povești ce nu sînt mereu cu final fericit sau în tonuri cu mult roz, dar tocmai coloritul lor mă ajută să pricep ceva sau să îmi pun mai multe întrebări.
Dilema mă ajută să mă simt aproape, să fiu un pic acolo. Și mai face ceva: îmi hrănește constant marea mică dilemă personală: „Should I stay or should I go…back?!” Sper să o mai facă mulți, mulți ani de acum încolo.
