Diaspora contează
- nouă ne pasă de voi -
La Amsterdam trăiesc de aproape 20 de ani. Am dublă cetățenie și sînt mîndră de asta. Aparțin de două culturi, mă identific cu ambele. Muncesc în România și în Olanda. Încerc să fac lucruri în ambele locuri. Vorbesc ambele limbi impecabil. Mi-e dor de casă mereu. Acasă va fi întotdeauna în România. Și da, merg să votez. E dreptul meu. Mi-am dorit să îmi păstrez cetățenia română. Dacă nu puteam, atunci nu o ceream și pe cea olandeză. Îmi pasă de ce se întîmplă acasă pentru că acolo trăiesc mulți oameni la care țin, pe care îi iubesc, cărora le vreau binele. Pentru că acasă întîlnesc oameni atît de frumoși și îmi sînt dragi și vreau să le fie bine. Vreau să ne fie bine. Acasă trăiește mama mea. Și vreau să aibă o pensie tihnită, să-i priască. Acasă e mormîntul lui tata și vreau mereu să mă pot întoarce la el.
Să votezi e un drept fundamental, sa fii împiedicat să votezi de propriu-ți guvern e o încălcare a legii. Și să trebuiască să stai la coadă ore în șir în vînt și ploaie e grav și foarte trist. Și inuman. Să trebuiască să stai la coadă ca să poți să îți exerciți un drept garantat prin constituție și să nu reușești să o faci e și mai grav, mîrlănesc și de neiertat. Cineva e răspunzător pentru haosul creat la Londra, Paris, München, Torino, Bruxelles.
Eu am votat la Haga. În primul tur mi-a luat cam trei ore. Nu m-am plîns. Cînd am auzit de la prieteni din Londra că nu au reușit să voteze m-am simțit prost că mie mi-a ieșit așa ușor. Cînd în turul doi am văzut cum prieteni la München se așază la coadă de la 4.30 după-amiaza, încă de sîmbătă, ca să știe sigur că apucă să voteze duminică, m-am îngrozit și întristat. Și m-am simțit iar stînjenită. La Haga lucrurile au decurs decent. Ambasada s-a gîndit să pună 2 corturi încălzite în curte, a mărit numărul cabinelor de vot de la 6 la 14, au fost destule ștampile, oamenii au primit cafea și ceai cît au vrut, apă, pixuri și declarații pe care le puteau completa înainte să intre la vot și care se semnau înăuntru, în fața comisiei. Simplu și eficient. Mai mult de trei ore nu s-a stat la coadă. Eu am stat 15 ore în picioare, ajutînd împreună cu ceilalți voluntari și cu însăși ambasadoarea. Eram acolo ca jurnalist independent. În timp ce la Haga făceam cafele și ceaiuri (am făcut vreo mie, dacă nu mai multe) și explicam care e treaba cu formularele, pe telefon și Facebook aflam de situația îngrijorătoare din alte orașe. Prieteni din Londra, Paris, München, colegi de breaslă îmi scriau la ce cozi kilometrice stăteau, cum se avansa cîte jumătate de metru odată la jumătate de oră, cum cei ce veniseră la 8 au apucat să voteze de-abia la 16, însă cei ce veniseră la 10 dimineața nu au mai apucat să voteze pînă la 9 seara. În jurul meu, se făceau glume, poze, filme. Se stătea de vorbă, se legau prietenii. La coadă se regăsea un acasă de care tuturor ne e dor. Am stat 15 ore în picioare duminică, nu știu cînd au trecut, nu îmi mai simțeam spatele sau corpul, de fapt, deloc. Însă simțeam euforie și căldură. Simțeam un fel de unitate, un fel de front comun. Și nici un moment nu am discutat cu cineva cu cine votează.
“Nu conta că ești barman, constructor, student, ardelean, moldovean, oltean, tînăr, bătrîn A fost ca în copilărie, te puteai împrieteni cu cei din rînd fără convenții, aveam același țel, de mult nu am mai pățit așa ceva. Am fost o mare de 4.5km de prieteni”, îmi povestește Iulia, arhitectă în București. Împreună cu Radu au mers să sărbătorească ziua unei prietene, Lidia, care trăiește de 4 ani la Londra.
“Probabil numai 20% din mine s-ar fi dus să voteze dacă nu veneau Radu și Iulia, continuă Lidia, și ea arhitectă, în Londra. “Nu știu ce aș fi făcut altfel. Deja mă vizualizasem cu multe zile înainte ducîndu-mă la ICR cu căștile în urechi și o carte în mînă. Pentru că sînt oameni în România pe care îi iubesc și pentru care aș face orice chiar și să stau în coadă și frig ore întregi. Și am stat ore întregi, am fost la un restaurant și am spus cu cel mai fermecător zîmbet “can I use your toilet, please”. Și am fugit de la coadă cînd a început să se strige în jurul meu ceva, nici nu mai știu ce. Eram conștientă că oamenii care erau în clădirile din jurul ICR ului nu au nici o vină că noi sîntem umiliți și că trebuie să se urle. Știam că civilizația acolo exista. Și am fost din ce în ce mai rezistentă pe măsură ce se apropia noaptea. Opt ore mai tîrziu, cînd de abia zăream ușa institutului, am înțeles că am pierdut din nou. Am plecat din țara în care m-am născut tocmai pentru că mă săturasem să fiu umilită pentru lucruri elementare și, iată-mă, din nou, în aceeași situație în care îi lăsam pe mitocanii și jigodiile de care am fugit să mă umilească. Mă simțeam din nou mînjită de voma și scuipatul lor. Ei care sînt mult prea șmecheri, peste noi ăștia mulți și caraghioși care vrem chestii absurde din punctul lor de vedere, și elementare din al nostru. La 9 am văzut cum se închideau ușile negre și mi-am adus aminte cît spațiu e la parterul ICR-ului, mi-am adus aminte cum am fost acolo la un concert și cum sînt camerele de mari. Eram 3 arhitecți acolo, și știam că există loc pentru mai multe cabine și că nu ar fi existat probleme de flux de circulație pentru că la coada aia eram toți cu o singură voință: voiam doar să votăm. Ne-am fi protejat unul pe celălalt, ne-am fi asigurat că sîntem ok. Un miriapod care s-a mișcat încet, încet timp de ore întregi. Englezii ne întrebau de ce stăm acolo sau “what’s a ponta?”. Și am plecat spre casă cînd am văzut că nu se mai poate face nimic. Am încercat. Umilință mai verde decît cea mai amară fiere. Șoldurile s-au opus cînd am vrut să mă așez pe scaun în metrou, nu mai stătusem jos de mai mult de 10 ore, dar nu ne-am dat seama. Dragii mei de acasă, îmi pare rău că nu am putut. Că nu am reușit. “Da, dar” nu este un răspuns și nu e suficient pentru mine și îmi pare rău.”
La fel îmi pare și mie rău. Că nu am putut face mai mult. M-au durut și pe mine picioarele și spatele, ovarele și capul, sufletul și mintea, tot aflînd întreaga zi cum se desfășura votul pentru mulți dintre cei din diaspora.
Și mai îmi pare rău și mă doare teribil cînd aud oameni spunînd ba că nouă, ăstora afară, ne merge mai bine oricum, așa că la ce contează ce votăm noi, că oricum noi nu trăim acasă, nu știm cum e, ba că să nu ne mai tot miorlăim atît cu dorul și distanța, să facem bine să ne întoarcem dacă ne e chiar atît dor. Nu e chiar așa simplu. Și știm foarte bine cum e să trăiești cu greutăți, viața nu e roz pe nicăieri, plus că, dacă n-am fi știut ce e acasă, mulți dintre noi n-am fi plecat. Și vrem să schimbăm ceva. Vrem să aducem binele și bunul simț înapoi la rang de virtute și merit. Nu batjocura, impostura, minciuna, mîrlănia, mitocănia. Și pentru asta am acceptat să stăm în picioare, în frig ore în șir. Să stăm și să ne așteptăm rîndul la coadă ca să ne exercităm un drept. Am înghițit batjocura propriilor noștri guvernanți, a celor care sînt angajați ai statului român să ne asigure și garanteze nouă, cetățenilor români în afara granițelor țării, drepturile care ne sînt garantate prin lege. Ei sînt acolo să își facă treaba bine pentru și față de noi. Și ei ne-au arătat cu nonșalanță că nu și-o fac, ba ne-au și mințit în față pretinzînd că nu au putut să mărească numărul secțiilor de vot, că nu au fost căi să ușureze votul diasporei, ne-au lăsat să răbdăm pe la cozi și să ne milogim prin cafenele după o toaletă, ne-au lăsat pe noi să ieșim la picnic în fața ambasadelor și consulatelor noastre pentru că ei nu au știut să își gestioneze altfel spațiul și resursele încît să fie loc și timp pentru noi toți. Ne-au servit baliverne goale, lipsite de noimă și respect. Și pentru asta mi-e silă. Ce mi-a dat elan au fost mesajele scurte de mulțumire de-a lungul zilei. Faptul că povesteam mai departe ce și cum îi ajuta și pe ei, cei de pe la cozi, să mai reziste. Și așa am rezistat cu toții. Unii pentru alții. Noi și pentru voi. Căci, oameni buni și dragi, noi ăștia din afară, din diaspora, sîntem ca voi. Vrem să fie bine, să ne crească copiii sănătoși, să ne fie părinții liniștiți, vrem să rîdem, să iubim, să trăim decent. Unii am ales să o facem departe de casă. Asta nu înseamnă că nu vrem să ne și întoarcem. E opțiunea noastră ce facem. Oricare ar fi, ne pasă de voi, de cei rămași acasă. Ne sînteți dragi și contați pentru noi. Și ce facem noi contează pentru voi. Contăm unii pentru alții. Pentru voi am răbdat și acum vrem să ne punem mai departe pe treabă.
“Te-ai torturat 9 ore, te dor spatele, ovarele, picioarele, îți e gura uscată, ești leoarcă, frustrat, obosit, flămînd, nu te poți bucura total decît dimineața, cînd spatele nu te mai doare atît de tare, cînd începi să-ți simți picioarele și-ți dai seama că, dacă nu făceai asta, dacă oamenii nu vedeau ce nedreptate s-a făcut, nu ieșeau să voteze, și, atunci, începi să uiți. Puțin cîte puțin. Însă tot îți rămîne o umbră pe care o vei purta cu tine mereu, spaima că se poate întîmpla așa ceva, ideea că, poate, într-o zi, vei fi nevoit să pleci și tu de la tine de acasă”, îmi mai mărturisește Iulia după două zile. “După 9 ore de euforie în care nu contează că e frig, că plouă și-ți curge apa pe spate, că îți e sete da nu mai bei apă pentru că asta înseamnă să cauți o toaletă și cafenelele s-au închis, că te doare spatele și nu ai unde să te așezi că e ud peste tot, că după ce ai stat 8 ore realizezi că euforia, gîndul că vei reuși să schimbi ceva te-a indus în eroare și nu ți-ai dat seama că, de fapt, e foarte multă lume în fața ta și nu ai cum să ajungi la ușă, simți că ai dezamăgit. Îți pare rău și te doare pentru fiecare care a venit de departe și nu a reușit, chiar dacă a ieșit cum ne-am dorit, dar asta e covîrșitor. Devastator. Apoi afli că s-a îndeplinit ce aveai de îndeplinit. Te bucuri, dar te simti nedreptățit. Ți-au furat și asta și nu te poți bucura total. Cînd vezi că ușile se închid, și doar o parte dintre cei de la coadă au reușit să ajungă pînă la capăt, nu îți vine să crezi. Simți un mare gol și frustrare pentru fiecare dintre cei cu care ai povestit 9 ore, cu care ai împărțit mîncare, apă, ceai, speranțe, amintiri, gînduri, vise, zîmbete. Nu știu cum să-i zic, că nu am mai pățit așa ceva, dar ai senzația că se duce totul de rîpă și te apucă disperarea că tu ai făcut tot și nu contează.”
Însă a contat. Și o să conteze mereu. Ce facem noi, ăștia care muncim și trăim prin străinătățuri. Sîntem tot de-ai voștri.
Anca Fronescu este jurnalist și manager cultural.
Text apărut pe Blogul cititorilor.
Temele pe care vi le propunem săptămîna aceasta sînt 1. Ce speranțe și așteptări aveți de la noul Președinte; 2. Cum se descurcă copiii dvs care sînt în clasa I fără manuale. Așteptăm textele dvs pe adresa dilema@satiricon.ro, pînă marți, 25 noiembrie.
