De peste mări și țări - anchetă

Trăind în diferite culturi, cu alte limbi, călătorind nespus de mult, am învățat în timp să mă raportez și prin alte definiții la familie și să o accept așa cum e, să o îndrăgesc și apreciez și mai mult. Cu tăcerile și neajunsurile ei, cu speranțele, deziluziile și poveștile ei, unele rostite, altele intuite. Am realizat că familia înseamnă și mai mult decît nucleul și valorile celei în care am crescut, care mi-a dat însă o temelie solidă. Viața mi-a arătat că familia este un dat foarte complicat, însă poate fi și un cocon de lumină, căldură și acceptare. Bunicul meu spunea că familia îți e dată, prietenii ți-i faci și e norocos cel care le combină armonios pe amîndouă.

Le-am scris cîtorva prieteni de peste mări și țări și i-am rugat – pornind de la următoarele întrebări: „Ce înseamnă relațiile de familie pentru tine? Cum s-au schimbat în timp? Cum ați acceptat aceste schimbări?” – să îmi trimită un mic gînd despre raportarea lor la familie. (A. F.)

● Carina COTARU, Australia

Familie înseamnă mama, sora mea și bunica. Și, bineînțeles, cumnatul, nepoata și nepotul. Mai e și bunicul, care a murit acum mulți ani. După care mă gîndesc la celelalte familii ale mele  –  familia de la universitate, care m-a sprijinit în patru ani de studiu și mi-a fost fundație solidă în cei 20 de ani de cînd ne-am cunoscut. Mai am și familia adoptivă din orașul în care trăiesc, la 4.000 km de rudele apropiate, cu care n-am mai putut să mă văd de opt luni din cauza pandemiei. Am rude de sînge pe care le-am revăzut de-abia la 20 de ani după ce am plecat din țara natală și de care am simțit că mă leagă puternic strămoșii comuni. Pe lîngă ele, mai este și speranța familiei pe care încă nu am întîlnit-o, a noului meu partener. De-a lungul vieții am trăit și am călătorit în multe țări și peste tot am cunoscut oameni care m-au înțeles, m-au primit în viețile lor și ne-am devenit unii altora familie. Pentru o clipă, două clipe sau o viață. Familie prin naștere și prin alegere personală.

Are 43 de ani, s-a născut în România și este obstetrician specializat în sănătatea indigenilor, în Darwin.

● Stefan TEODORESCU, Amsterdam

Familia pentru mine reprezintă un sentiment de apartenență, libertate, autenticitate și încredere. Însă mi-a luat ceva timp să descopăr aceste adevăruri. Prin adolescență înțelegeam familia ca pe o scenă pe care perfecțiunea și teama de a dezamăgi își făceau simțite prezența. Dintr-un respect nemăsurat pentru părinți și dintr-o lipsă de cunoaștere despre cum să fim autentici și deschiși unii cu alții trăiam multe experiențe individual și rar ne îngăduiam să vorbim despre emoții și lucruri personale. Îmi găseam oameni de încredere, mentori în afara familiei cu care să pot dezbate într-un mod mai liber și dezinhibat diverse subiecte. Odată ce am plecat din țară, tînjind după sentimentul de familie, am cunoscut persoane care au dat noi înțelesuri cuvîntului familie. Și prin călătoriile mele, cunoscîndu-mă mai bine și fiind expus la o mulțime de lucruri noi, paradoxal, am devenit mai apropiat de părinții mei. Cumva am început să ne cunoaștem mai bine, să ne dăm voie să fim noi, să ne înțelegem mai bine și, mai presus de toate, să acceptăm anumite trăsături ale fiecăruia. Distanțarea a dat o nouă dimensiune înțelegerii, iar dorul ne-a adus mai aproape.

Are 27 de ani, este delivery manager/IT company.

● Monica DEMELO, Anglia

Familia mea, sursa mea de putere și de durere, de singurătate și de înțelegere. Cum să surprind în cuvinte istoria frămîntată și călătoria prin care am trecut? Pentru mine, stînca Gibraltarului a fost unica persoană din familie care nici măcar nu are legături de sînge cu noi, dar care a fost singura care m-a iubit necondiționat și m-a văzut exact așa cum am fost dintotdeauna. Nimeni nu s-a mai comparat vreodată cu ea și nici nu o să se compare vreodată. Și totuși, toată copilăria m-am simțit străină în propria familie, senzație care persistă pînă în ziua de azi. Ei mă iubesc pe mine, eu îi iubesc pe ei, dar va exista întotdeauna un zid invizibil care ne desparte, o incapacitate de a manifesta cu adevărat iubirea, de a o exprima. Atîtea neînțelegeri, secrete, sentimente rănite și trădări și de o parte, și de cealaltă. E un clișeu, dar timpul a vindecat multe răni, mi-a adus înțelegere și certitudinea (pe care n-am avut-o dintotdeauna) că, orice ar fi, pînă la urmă pot conta pe ei și că sînt la fel de răniți și de frînți cum eram (sînt) eu. Dar sentimentul de singurătate rămîne.

S-a născut în România, a trăit în Canada și acum încearcă să-și dea seama cum să se reinventeze, din moment ce cariera ei în aeronautică și turism a rămas pe butuci.

● Neal GRUER, București

Înainte ca mama mea ghaneză să înceteze din viață, ea ne-a meșteșugit familia în Scoția, precum negustorul fierar sudează lanțul la ancoră – cu legături indestructibile. Nici o problemă nu a fost lăsată neadresată, fiecare succes a fost sărbătorit, iar angajamentul unul față de celălalt, prioritizat. A fost muncă grea, dar incredibil de valoroasă. Drept cuplu intercultural (tatăl meu este scoțian), părinții mei au clădit familia fără un manual de instrucțiuni; bazată pe principii – dragoste, respect, onestitate și comunicare. Cu această fundație, am devenit formidabili – atît ca întreg, cît și ca indivizi. Pe mine și pe surorile mele ne-a instruit pentru relațiile viitoare, și caracterizează în continuare întreaga noastră perspectivă pozitivă. Familia rămîne entitatea care ne ghidează. Chiar dacă am înaintat în vîrstă, adăugînd noi parteneri și copii în grup, filozofia noastră comună ne permite să ne deplasăm prin lume cu încredere și siguranță. Pentru mine, aceasta este esența familiei.

Are 35 de ani, s-a născut la Edinburgh, este scriitor și fotograf.

● Dora WAGNER,  Amsterdam

Cred că am învățat să mă detașez puțin de emoții și de senzația de „distanță” devreme, cînd am plecat din cuibul familial, adică la 18 ani. Pentru mine, faptul că eram o familie n-a însemnat niciodată că trebuie să trăim sub același acoperiș sau să comunicăm zilnic. Cînd ești tînăr și trăiești cu familia, mereu vei fi tratat ca un copil pînă cînd te hotărăști în sfîrșit să pleci.Odată ce am plecat, relația cu părinții a devenit mai profundă – comunicam mai mult săptămînă de săptămînă și conversațiile despre viața mea de adult (cu eșecuri și succese) au avut de cîștigat. Am acceptat că funcționăm mai bine dacă nu locuim sub același acoperiș, mai ales pentru că așa fiecare are loc să respire și să-și trăiască viața. Asta ne permite să ne reîntîlnim cu drag și să avem discuții mai bogate.

Are 32 de ani, este talent acquisition business partner, născută la Budapesta.

● Lucian TEODORESCU, Viena

Pentru mine, relațiile de familie reprezintă unul dintre lucrurile cele mai importante – relaționarea soț-soție, părinți-copii sau între copii. Toate acestea sînt dimensiuni esențiale în a avea relații de familie corespunzătoare. Visul oricărei familii este ca fiecare dintre aceste dimensiuni să se bazeze pe iubire, încredere, sprijin, optimism, pozitivitate. Nu mi-am dorit neapărat să lucrez în afara țării, însă la un moment dat a trebuit să iau această decizie. Nu a fost o decizie ușor de luat în familie. A trebuit să încep, practic, de la zero. Mai mult decît atît, avînd un copil încă în școala primară și unul încă în facultate, nu mi-a fost foarte ușor, dar am strîns din dinți. Soția mea este ceva mai conservatoare și nu își dorește să plece să lucreze undeva în afară sau să locuiască în străinătate. Deci nu a fost ușor nici pentru mine și nici pentru cei din familia mea, dar ce am simțit în toti acești ani este că s-a creat parcă o relație mai strînsă cu ai mei, dorința și nerăbdarea de a veni acasă și de a fi împreună și de a petrece mai mult timp cu ai mei au crescut.

Lucian are 52 de ani, este head of corporate consultancy/banking.

● Martin BARRY, New York

Dragă mamă,

Aproape că nu trece zi în care să nu mă întreb „Cum ai reușit?”. Cum te-ai comportat cu atîta grație și eleganță? Cum ai reușit să fii o mamă cu loc de muncă și cu patru copii și să ne crești pe toți cu purtări destul de bune? Cum te-ai descurcat cu tata atîția ani?

Nu-mi amintesc exact ziua în care am aflat că ai fost diagnosticată cu cancer. Dar îmi amintesc emoțiile, frustrarea, imaturitatea reacției mele și mai ales greutatea de a crede. Nu îmi era greu să cred în sensul că aș fi respins dovezile că ai cancer, ci mai degrabă în sensul că aveam senzația că ești nemuritoare.

Îmi amintesc cînd mi-a sunat telefonul. „Marty, eu sînt, sora ta.” Îmi amintesc frînghia pe care o simțeam în stomac. Autorul meu preferat de atunci, John Updike, așa ar fi descris-o: ca pe o frînghie care se tot zvîrcolește, se îndoaie, apoi face o buclă, ca în pasajul în care Rabbit află de moartea fiicei lui. Bucla din corpul meu m-a imobilizat – emoțional și fizic – ani de zile, ani în care am încercat să înțeleg ce însemna această nouă realitate. Tu ai fost piatra de temelie a familiei, care a îndurat toate furtunile și a căpătat o patină fină. Conducătoarea noastră cea stoică și altruistă n-avea cum să dispară. Nu?

Imaturitatea de care vorbeam mai devreme are de-a face cu felul cum înțelegeam conceptele de viață și moarte – lucru cu care bănuiesc că ne luptăm la nesfîrșit. Pentru așa ceva nu aveai cum să-ți pregătești copilul. Atunci, erai un far care răspîndea iubire, grație și sprijin neclintit. Îți spuneam ce aveam pe inimă cînd aveam nevoie, te sfidam cînd mă simțeam răzvrătit și îmi deschideam sufletul în fața ta cînd mă simțeam mîndru. Admirația pe care o simțeam pentru tine era mascată, probabil, de dorința mea aparent independentă de a fi bătut de vînturile fiecărei clipe, de efortul meu continuu de a-mi deschide singur calea. Singurul motiv pentru care vîntul acela m-a împins înainte a fost că aveai tu aripi protectoare care mă fereau de rafalele cele mai puternice.

Pe 2 mai 2005 ne-ai părăsit. Unul dintre cele mai remarcabile lucruri la povestea asta este că lecțiile tale le-am învățat ascultînd și privind o viață inspirată și frumoasă. În fond, cît de des putem spune că am învățat de la cineva care chiar își aplică propriile învățăminte? N-am putut decît să mă străduiesc să găsesc o femeie care să aibă aceleași valori și aceeași grație ca tine. Voiam să găsesc în mine capacitatea de a iubi îndelung și necondiționat – la fel ca tine – pentru că am învățat, cu timpul, că valoarea unui bărbat stă în cît de mult poate iubi, nu în cît de mult poate fi iubit.

După ce te-ai dus, am rugat 50 de oameni să te descrie cu un singur cuvînt. Un prieten de familie drag a ales cuvîntul „aripi”. Cîțiva ani mai tîrziu, am cunoscut o femeie incredibilă. Și ea are aripi. O cheamă Hollie.

La zece ani după ce am făcut cunoștință cu Hollie la New York, am început să ieșim împreună. Ea locuia în Tokyo, eu în Praga. Nu era cea mai ușoară relație. După prima noastră întîlnire în Tokyo, am pus mîna pe telefon să te sun – uneori mai fac asta involuntar. Voiam să-ți spun „tocmai am ieșit la cină cu femeia cu care o să mă căsătoresc”. Au trecut aproape cinci ani din seara aceea. Avem cel mai remarcabil băiețel, are trei ani și îl cheamă Hayden – un nume irlandez-celtic care înseamnă „vale cu priveliște”. Își poartă bine numele. E la fel de bun și plin de bucurie ca tine. Ne petrecem tot timpul liber învățîndu-l cum să se exprime, fie că e vorba de tristețe sau fericire. Vreau să fie capabil să le spună detașat ce simte partenerelor pe care le respectă și le iubește. Nu pot decît să sper că sentimentele și cuvintele lui vor duce mai departe mesajul tău de speranță, optimism, altruism și iubire.

Are 40 de ani, este fondator & CEO, Manifesto Market, fondator & președinte, reSITE.

Traducere de Anca BĂRBULESCU și Cristina PASALAU

a consemnat Anca FRONESCU