Dincolo de gard
Nu ştiu dacă majoritatea oamenilor funcţionează astfel, însă eu ţin foarte mult la libertatea mea, pe cînd cea a celorlalţi mă irită, uneori, nespus. Egoism sau spirit de conservare, vorbesc despre acea mulţumire cînd medicul te cheamă dintr-un oarecare motiv pe tine înaintea altora şi despre acea (de multe ori exprimată) încruntare şi întunecare a minţii cînd un altul este chemat, exact în aceleaşi circumstanţe, înaintea ta. Aceeaşi situaţie, schimbare radicală a perspectivei, oricît de drept, empatic şi de treabă am fi. Libertatea, social vorbind, ţine de două entităţi: propria persoană şi ceilalţi. Să le luăm pe rînd.
De ce ţin oamenii atît de mult la libertatea proprie?
Libertatea este socotită din principiu un echivalent al fericirii, oamenii nerezistînd la constrîngeri şi îngrădiri. Exemplul cel mai elocvent este închisoarea, spaţiu al închiderii fizice unde de obicei are loc eliberarea sufletului sau cel puţin o iluzie înlocuitoare a libertăţii, fie ea contrabandă, reverie, tunel săpat în pămînt sau putere asupra celorlalţi închişi. Omul are nevoie să se creadă (chiar dacă niciodată nu este pe deplin) liber, altfel totul este lipsit de speranţă şi sens.
Cu toate acestea, simt că libertatea în ziua de azi este supraestimată. Daniel Gilbert, faimos psiholog şi profesor la Universitatea Harvard din Statele Unite, demonstra că, dacă un om are prea multă libertate, tradusă practic în prea multe alternative, consecinţa nu este nici pe departe fericirea, ci... stresul. De fapt, cu cît mai puţine sînt opţiunile noastre şi mai precis drumul pe care trebuie să mergem, cu atît mai liniştiţi şi fericiţi sîntem. (Vă las pe dumneavoastră să vă gîndiţi la situaţia repartiţiilor comuniste vs alegerea carierei de către tinerii din ziua de azi.)
Se ajunge astfel la polul opus – şi anume libertatea ca echivalent al nefericirii. Din prea multă libertate, consider că ajungem uneori să luăm decizii proaste în ceea ce ne priveşte, ne creăm dependenţe, fugim în lume cît mai departe, visînd la un ocean atotcuprinzător pentru ca pe plaja lui să ne construim un ţarc şi să locuim acolo toată viaţa. În acest fel, libertatea nu există, se autodizolvă.
Apoi, de ce, în numele libertăţii proprii, preferăm să îi deranjăm pe ceilalţi?
Am senzaţia că uneori oamenii folosesc libertatea drept scuză pentru a-şi justifica unele acte egoiste, dar care intră în spiritul vremii: bunăoară, plecatul de acasă cît mai departe, fuga de responsabilitatea unei familii, huzureala pe o insulă pustie după ce 11 luni au muncit fără oprire, pentru un cont, dar fără a ţine cont de nimeni şi nimic...
Pînă la urmă, trebuie să accept chiar şi eu, nervoasă pe doamna care şi-a permis să intre peste rînd, că dacă îmi doresc libertate pentru mine, automat o voi resimţi şi pe cea a celorlalţi. Din nou mă întorc la Daniel Gilbert care afirma (în traducere aproximativă), în legătură cu libertatea de exprimare, că „Atunci cînd toate cuvintele pe care le auzim sînt drepte, bune şi adevărate, trebuie să ieşim din ţarc“.
Cred că mai există totuşi un fel de libertate care ar merge dincolo de „eu“ şi „ceilalţi“ sau, mai degrabă, le-ar cuprinde într-un fel simultan şi miraculos pe amîndouă. Unii o numesc libertatea minţii, a gîndului sau a sufletului nostru. Desigur, nu mă refer aici la libertatea gîndirii noastre de zi cu zi, pentru că ea este contaminată în mod evident, haotic şi irezistibil, de liste cu ce avem de făcut şi de mîncat, de hit-uri, cheltuieli, conversaţii imaginare cu şefii, personaje din filme şi meciuri.
E vorba despre libertatea adevărată a fiinţei noastre, despre care nu cunosc aproape nimic, dar căreia îi datorăm probabil totul. O avem indiferent unde şi cum sîntem, închişi sau deschişi, constrînşi sau eliberaţi, egoişti, altruişti, dependenţi sau autonomi. Dacă o descoperim, probabil nu ar mai trebui să fugim după cealaltă libertate, cea în numele căreia îi îngrădim pe ceilalţi.
Diana Neagu este psiholog şi profesor în Cluj-Napoca.
Foto: L. Muntean
