Spirala naţionalism - sărăcie e greu de oprit

Publicat în Dilema Veche nr. 445 din 23-29 august 2012
Spirala naţionalism   sărăcie e greu de oprit jpeg

De ce birocraţii de la Bruxelles îşi bagă nasul în treburile noastre? Dar chiar aşa, de ce? „Cîinele moare de drum lung, iar prostul de grija altuia“ ne învaţă înţelepciunea populară. Ce treabă au ei, începînd cu preşedintele Comisiei Europene, comisarul european pe Justiţie, preşedintele Parlamentului European, preşedintele Consiliului European şi tot felul de preşedinţi şi de comisari din aceştia, să ne spună nouă ce să facem? Păi ce, noi le spunem lor ce să facă? Ce treabă au ei? Păi, toate astea se întîmplă pentru că sîntem o nenorocită de colonie balcanică. Ne-am vîndut ţara, iar lor le e frică să nu-şi piardă investiţiile făcute pe cîrca noastră. Nu avem conducători, ci avem slugi care-i servesc pe străini şi interesele lor. Păi, dacă am avea nişte conducători, români adevăraţi, care să lupte pentru popor, unde am fi noi astăzi!? Şi chiar aşa, „de fiecare dată prea ne speriem de Bruxelles, cine este Bruxelles-ul ăsta?“.

Mostra de discurs de mai sus, în care m-am bazat pe parafrază şi citat, este extrem de periculoasă. Acest discurs este periculos în general, dar este cu atît mai periculos cu cît îl întîlnim mai des la cele mai înalte niveluri ale statului: Preşedinţie, Guvern, Parlament. Cînd nu este practicat doar de politicieni needucaţi, prost informaţi sau, simplu spus, aerieni, este cu siguranţă rău intenţionat. Pentru că încearcă, în subsidiar, să inoculeze ideea că, da, am putea să continuăm un proiect de modernizare, propriu, original, fără ca Uniunea Europeană şi restul statelor membre să ne mai deranjeze. Nu, nu putem. În primul deceniu de după Revoluţie am încercat un proiect de modernizare, cunoscut sub numele de „reformă“, şi este în mare parte recunoscut ca fiind eşuat. Cel de-al doilea proiect de modernizare, „integrarea europeană“, a fost mult mai reuşit pentru că a presupus compatibilizarea legislaţiei naţionale, a procedurilor şi practicilor de guvernare cu cele din Uniunea Europeană, ceea ce a dat rezultate. A fost un proces ghidat, colaborativ, în care statul român a primit permanent asistenţă tehnică şi bani pentru a-şi moderniza instituţiile şi guvernarea locală şi centrală. Nu a fost perfect, dar a fost infinit mai eficient. Nu am suportat singuri costurile de tranzacţie specifice proiectelor de modernizare şi tranziţiilor, am avut un sprijin. Aderarea la UE a reprezentant o puternică recompensă pentru guvernele care trebuiau să elimine steguleţe şi să bifeze măsuri de modernizare. Europenizarea, ca proces şi model de dezvoltare, funcţionează, şi către ea tind statele care aşteaptă la uşa UE, fie că au invitaţie, fie că abia speră să primească invitaţie, cum este cazul Republicii Moldova, astăzi. Iar europenizarea este doar parţial un proces negociat. Se negociază doar termenele la care aquis-ul comunitar intră în vigoare pe diferitele sectoare, nu şi dacă intră în vigoare. Practic, Uniunea Europeană vine şi spune: aşa am făcut noi şi ne-a mers bine, aşa trebuie să faceţi şi voi, şi faceţi cum vă spunem noi şi vă va fi bine. Este apanajul celui care îşi permite să pună condiţii. Noi am solicitat aderarea, noi am visat să devenim membri, noi am transformat integrarea (proces permanent care continuă şi astăzi) în proiectul nostru de modernizare şi a fost bine, providenţial, că am avut această şansă.

Dar să revenim... de ce se bagă UE în treburile noastre?

Pentru că are dreptul şi datoria să o facă. Am decis semnînd Acordul de Asociere şi Tratatul Constituţional prin care am pus în comun (e mai corect decît a spune că am cedat) o parte din suveranitatea noastră cu restul statelor membre. Şi în acest scop am delegat instituţii pentru a veghea la respectarea tratatelor şi gestionarea în comun a suveranităţii. Iar liderii acestor instituţii asta fac, îşi fac treaba. Trebuie să recunosc că mă număr printre cei care au mai multă încredere în elitele şi tehnocraţii europeni, decît în politicienii naţionali. Iar eurobarometrele care ne-au cuprins şi pe noi au arătat, şi încă mai arată, că acesta este curentul principal în ceea priveşte opinia publică din România. Dar este oarecum impropriu să spunem că avem încredere în „politicieni europeni“. Îi ştim mai bine pe cîţiva care sînt şefi de state şi pe preşedinţii celor mai importante instituţii europene. Cînd spunem că avem încredere în europeni, spunem mai degrabă că avem încredere în guvernanţa europeană. Este acel tip de „guvernanţă fără guvern“ teoretizată în relaţiile internaţionale ca fiind non-ierarhică şi la care participă atît actori publici, cît şi privaţi, de la nivel central, regional sau local, din diferitele sectoare economice. În acest context, un guvern naţional nu este decît unul dintre actorii acestui proces de guvernanţă politică şi economică.

În gîlceava sa cu restul lumii, şi mai ales cu liderii europeni care nu-i cîntă în strună, Crin Antonescu greşeşte profund cînd personalizează. Ei sînt doar vîrful aisbergului, sînt ultima instanţă care trimite semnale atunci cînd lucrurile o iau razna într-un stat membru. Aşa se explică, într-o bună măsură, şi reacţia întîrziată a acestora. Cînd într-un stat membru se întîmplă derapaje periculoase, în afara standardului de democraţie şi libertate, de genul Jörg Haider în Austria, Viktor Orbán în Ungaria şi Crin Antonescu & Victor Ponta în România (observaţi cum aici nu se poate evita personalizarea), întregul angrenaj reacţionează. La Bruxelles, Strasbourg, prin restul capitalelor europene se vorbeşte prin birouri, prin comitete, la seminarii şi conferinţe, în universităţi, în cafenele şi peste tot pe unde oamenii se adună împreună, fiecare fiind o rotiţă a acestui angrenaj instituţional şi uman, unic în lume, pe care-l reprezintă Uniunea Europeană. Şi nu se vorbeşte de bine, se vorbeşte de rău. Prin poziţiile lor antieuropene, atît Crin Antonescu, cît şi Victor Ponta sînt priviţi cu mare neîncredere în Europa. Cu cît vor rămîne mai mult în fruntea ţării, cu atît ne vor face mai multe deservicii: nu ne mai pot ţine şi reprezenta agenda. Să sperăm că partidele lor vor găsi modalităţi de a-i înlocui.

Practic, nu avem alternativă de dezvoltare, la UE. Alternativa este să devenim o societate şi un stat precum Ucraina (statul cel mai comparabil din regiune cu România). Rusia, Turcia, Ţările Arabe nu pot fi modele pentru noi. Iar Elveţia sau Singapore sînt utopii, wishful thinking. Ca stat, ca naţiune, am da dovadă de o imbecilitate fără margini dacă ne-am îndepărta de proiectul european. Păcat că cei mai tineri nu au cunoscut sentimentul de a sta pe margine. Este dureros să observăm cum discursul naţionalist ia proporţii, cum oamenii sînt încă atraşi de el, cum este eficient, cum prinde. Evident, totul se va întoarce împotriva noastră, aşa cum se întîmplă întotdeauna cu statele care practică un astfel de tip de discurs. Spirala naţionalism – sărăcie este greu de oprit. Naţionalismul şi sărăcia se alimentează reciproc. Naţionalismul oferă imaginea idilică a statului independent şi puternic, mîndru sub soare şi nealiniat. Doar că noi nu vrem să fim mîndri şi singuri, izolaţi, vrem să muncim, să studiem, să trăim în Uniunea Europeană.

Cînd credem că reprezentanţii Guvernanţei Europene reacţionează pentru a-şi proteja investiţiile făcute aici sau pentru ca finanţările din fonduri structurale şi de coeziune să nu fi fost făcute în van, vedem doar o mică, foarte mică parte a adevărului. Ei sînt în primul rînd îngrijoraţi de propriul proiect, minunatul lor proiect politic, în care ne-au prins şi pe noi. Orice recul şi precedent retrograd ce se poate crea în continuarea, în forma aceasta, a construcţiei UE este ceea ce deranjează cu adevărat în Europa. Mai ales cînd astăzi, după recesiunea economică, vocile care cer o integrare şi mai profundă sînt şi mai puternice, şi mai numeroase.

Şi să nu uităm, noi avem nevoie de Uniunea Europeană, Uniunea are mai puţin nevoie de noi. Sînt capabili actualii noştri lideri politici să înţeleagă acest evident adevăr? Sau măcar le pasă?

Ciprian Ciucu este director de programe la Centrul Român de Politici Europene.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Reacții după ce un preot a spus că fetele frumoase, abuzate sexual, trebuie să fie trimise la închisoare. Ministrul Justiției: „Este o invitație la viol!” VIDEO
Preotul Nicolae Tănase, președintele Asociației Pro Vita consideră că fetele frumoase, care au fost victimele unei agresiuni sexuale, „nu sunt chiar nevinovate” și că ar trebui să meargă și ele la închisoare. BOR se delimitează de aceste afirmații.
image
Drogul violului, cel mai periculos, dă dependență de la a treia utilizare. Expert: „Este posibil să asistăm la drame uriaşe”
Psihologul Eduard Bondoc, specialist în medicină la Clinica de Psihiatrie din Craiova, avertizează că cel mai periculos drog este cel cunoscut ca "drogul violului", care este insipid, inodor și incolor.
image
O bătrână din Spania și-a găsit casa ocupată de un cuplu de români. „Am crezut că proprietara a abandonat-o“
Un cuplu din România a stârnit controverse în Spania. Cei doi s-au mutat într-o locuință din cartierul Lavapiés din Madrid.

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.