De ce există atîtea universităţi? - interviu cu Liviu ORNEA

Publicat în Dilema Veche nr. 444 din 16-22 august 2012
De ce există atîtea universităţi?   interviu cu Liviu ORNEA jpeg

În această perioadă în care plagiatelor unor Liviu Andrei şi Ioan Mang le-a urmat foarte repede plagiatul lui Ponta (care s-a adăugat, de fapt, unei liste mai lungi pe care se află şi Mircea Beuran, Corina Dumitrescu şi mulţi alţii), s-au spus cîteva lucruri grave despre practicile doctorale: că se lucrează cu „negri“, că şi despre alte lucrări se ştie că sînt plagiate... Sînt aceste afirmaţii expresia unei stări de fapt?

Aşa formulată, întrebarea păcătuieşte prin generalizări pripite. Eu nu am informaţii în afara celor vehiculate în presă. Deci nu pot afirma că pe listă ar fi „şi mulţi alţii“. Despre Beuran, Mang, Ponta, Liviu Andrei – ştiu. Dar aceştia nu sînt „mulţi“.

Dacă se lucrează sau nu cu negri, nu ştiu. Declaraţiile încîlcite ale lui Mang asta sugerează, în cazul lui, dar nu văd cum aş putea trage o concluzie generală. Eu sînt matematician, am nevoie de argumente clare, nu-mi permit să generalizez fără să pot demonstra.

Cît de îndreptăţit ar fi însă cineva să creadă că în universităţile româneşti, ale căror performanţe academice oricum nu le plasează în topurile internaţionale şi nici nu creditează reviste ştiinţifice la standarde internaţionale, se acordă doctorate prea uşor?

Tot formaţia mea mă împiedică să dau şi aici un răspuns de ansamblu despre universităţile româneşti. În ştiinţele exacte, doctoratul e diferit de cel din umanioare. El se ia devreme şi certifică aptitudinile unui tînăr pentru cercetare, e o poartă de intrare, nu o consacrare. De regulă, teza conţine rezultate originale care au fost sugerate sau inspirate de îndrumător (obţinute în laboratorul îndrumătorului, cînd e vorba despre ştiinţe experimentale). Rar e vorba despre descoperiri epocale, despre schimbări de paradigmă, de rezolvarea unor probleme vechi... În general, sînt rezultate de nivel mediu, dar noi. Problema, în lumea noastră, a ştiinţelor exacte, nu e plagiatul – acesta apare rar, pentru că e uşor detectabil, totul se publică în engleză, se descoperă imediat (numai un prost plagiază ca Mang). Problema e la ce servesc aceste doctorate. De cele mai multe ori, ele nu aduc nimic substanţial nou în ştiinţă, rămîn simple exerciţii. Nu doar la noi, peste tot (desigur, şi exerciţiile au grade diferite de dificultate, unele sînt mai interesante ca altele). Dar e normal să fie aşa. Nu ar fi posibil altfel, la cîte doctorate se dau astăzi în fiecare zi, în toate colţurile lumii.

În fine, problema topurilor academice e delicată. Cu regulile de acum, universităţile noastre n-au nici o şansă, oricît de serioase ar fi (şi universităţile noastre tradiţionale – Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara – sînt serioase). În fiecare universitate bună de la noi există profesori compatibili valoric cu cei de la universităţile din top. Dar, cu fondurile pe care le avem, nu putem face cercetare la acel nivel. Nu putem atrage doctoranzi şi post-doctoranzi de top (o bursă doctorală la Paris ajunge la 1300 de euro – la noi sînt cam 742 de lei). Nu avem cui da doctorate tari. Nu putem angaja nobelişti. Şi nu intrăm în top.

Unele universităţi serioase şi unele institute au reviste academice foarte bune. Journal of Operator Theory, editată la Institutul de Matematică al Academiei, e revistă ISI de cînd se ştie, e revista fanion a domeniului. Mai sînt şi altele. Pe lîngă escrocherii, există şi reviste foarte bune, chiar dacă nu sînt ISI. Deci, iarăşi, n-aş generaliza.

Ca să creşti calitatea doctoratelor în ştiinţele exacte, e nevoie, în primul rînd, de conducători de doctorat buni şi exigenţi. Asta începe să se realizeze cu condiţiile de abilitare. Sigur că mai scapă şi aşa impostori. Dar nu mulţi. Ai nevoie de burse doctorale generoase – n-avem. Apoi, ai nevoie să impui nişte standarde pentru teze (de pildă, să nu accepţi teze cu rezultatele publicate numai în reviste locale), ceea ce Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) a făcut şi a început să tot invalideze teze. Urma să invalideze conducători de doctorat care vin cu teze prea slabe. Dar, deocamdată, a fost invalidat CNATDCU. Nu mă întrebaţi ce va fi, pentru că nu ştiu.

Cum sînt doctoratele în umanioare, nu ştiu şi nu risc să mă pronunţ. Dar constat că lista pe care aţi enumerat-o conţine un singur plagiator din ştiinţe exacte şi unul din medicină – şi nu despre doctorate e vorba.

Imixtiunea politicului

Dovedit ca plagiator, Liviu Andrei este în continuare profesor la Universitatea din Arad, iar în chestiunea plagiatului lui Victor Ponta am asistat la o serie de declaraţii absurde şi la un adevărat circ în care Consiliul Naţional de Etică a trecut prin schimbări de componenţă şi i s-au retras din drepturi, pentru ca, în cele din urmă, să se pronunţe diferit de Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti; Ministerul Educaţiei nu dă semne că s-ar implica, deocamdată, să rezolve situaţia, iar universităţile nu reacţionează... În ce măsură mediul academic este subordonat politicului?

Comisia de Etică de la Universitatea Bucureşti şi-a făcut corect treaba, ceea ce nu se poate spune despre Senatul Universităţii Bucureşti.

Mediul academic e subordonat în mod natural politicului: acesta decide alocarea fondurilor. În funcţie de inteligenţa şi de abilitatea decidenţilor, această subordonare poate fi făţişă sau mascată, îndulcită. Există o mulţime de mecanisme care ar trebui să pună în operă autonomia universitară, dar, de fapt, Guvernul decide cîţi bani ne dă.

Să vă dau un exemplu. Există un consiliu consultativ numit Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţămîntului Superior, condus de profesorul Miroiu şi al cărui membru sînt încă. Noi avem sarcina să propunem ministrului, pe baza datelor statistice care ne sînt furnizate, numărul de locuri bugetate la universităţile de stat, cuantumul grantului de studii, cuantumul burselor etc. Facem calcule, simulări, ieşim cu o propunere – şi ministrul face ce vrea. Adică nu ne ia în seamă, dar declară public că şi-a fundamentat deciziile şi pe analizele noastre (minciuna asta crasă îi aparţine lui Liviu Pop, iar doamna Ecaterina Andronescu n-a corectat nimic). Noi sîntem spectatori. Ministrul negociază, de fapt, cu finanţele, cu celelalte ministere, vede cîţi bani are şi alocă fonduri din pix, în funcţie de obligaţiile, de condiţionările sale politice şi de conştiinţa lui. Odată intraţi banii, sigur, avem deplină autonomie... Tot aşa la nivelul cercetării, tot politicienii stabilesc priorităţile. Acesta este modul cel mai insidios de imixtiune a politicului în mediul academic.

Cealaltă formă de imixtiune e numirea arbitrară a unor persoane în diverse comisii, desfiinţarea unor organisme după bunul plac al factorului politic – vezi nemernicia de la Consiliul Naţional de Etică sau CNATDCU. Da, şi fostele comisii fuseseră numite de ministru, dar, cu excepţii neglijabile, toţi membrii aveau o carte de vizită academică ireproşabilă, la nivel internaţional.

Cum au ajuns atîţia politicieni să predea în universităţile private (unde, de altfel, ştim că oricum nu prea se prezintă la cursuri)? Sînt capabili aceştia să ofere şi să producă cunoaştere?

Întrebarea nu e corectă. Dacă politicienii respectivi sînt adevăraţi oameni de ştiinţă, de ce n-ar preda? La universităţi de stat sau private. Întrebarea e dacă sînt oameni de ştiinţă. Răspunsul îl aveţi în listele lor de publicaţii. Dacă există. S-ar putea ca şi în zicala „Cine plăteşte lăutarii alege muzica“ să fie un strop de adevăr. Pe de altă parte, funcţia creează organul: dacă tot există atîtea universităţi, cineva trebuie să predea în ele. Dar de ce există atîtea universităţi? Iată o temă pentru un viitor dosar al Dilemei vechi.

În ce măsură reformele succesive ale învăţămîntului, unele ratate, altele parţiale, au influenţat buna funcţionare a mediului academic? Ce lipseşte învăţămîntului românesc ca să devină serios şi performant?

Evident că orice reformă, materializată într-o lege, influenţează mediul căruia i se aplică. Ce ne lipseşte? Două lucruri: bani şi criterii clare (de promovare, de alocare a fondurilor, a locurilor bugetate la facultăţi etc.). Bani nu prea sînt şi, cîţi există, nu se cheltuie optim din lipsa criteriilor. Cu toate hibele ei, reforma lui Daniel Funeriu asta făcea: introducea criterii într-o lume foarte refractară la definirea şi cuantificarea valorii. A fost un început. Că era unul bun se vede din chiar faptul că o urăsc aproape toţi din sistem şi vor s-o anuleze. Eu nu cred că nemţii sau francezii sînt structural oneşti, iar noi nu. Pe ei îi obligă legile să fie oneşti. Pe noi nu.

Care credeţi că vor fi, pe termen lung, efectele acestor scandaluri legate de plagiat?

Mă întreb dacă vor fi efecte. La noi se uită repede. Iar onoare nu pare să existe (nici unul dintre cei dovediţi că au furat nu a demisionat, dimpotrivă!). Sigur, de-acum ne putem aştepta ca, periodic, să apară acuze de plagiat între politicieni, e o armă pe care ei o pot folosi uşor. Dar, prin uz repetat, totul va cădea în derizoriu. Poate că singurul efect benefic va fi cumpărarea de soft-uri antiplagiat la universităţi.

Liviu Ornea este profesor la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti.

Foto: R. Sandovici

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Hipertermia, urgența medicală care ne amenință viața pe caniculă. Care este măsura imediată care ne ajută
După o săptămână de Cod Roșu, serviciile de ambulanță aproape că nu mai fac față solicitărilor. Dintre acestea, hipertermiile cauzate de caniculă sunt urgențe majore, supraîncălzirea organismului punând viața pacienților în pericol.
image
Șase dintre cele mai supraestimate atracții turistice din lume. „Nu a fost deloc ceea ce mă așteptam” VIDEO
Fiecare țară are obiectivele sale turistice despre care se spune că nu trebuie să le ratezi când vizitezi acele locuri. Adesea, realitatea se ridică sau depășește nivelul așteptărilor, dar sunt și situații în care atracțiile turistice sunt supraestimate.
image
„Nostradamus cel viu” a prezis căderea sistemelor informatice încă de acum trei luni și prevestește un nou război mondial
Clarvăzătorul brazilian Athos Salomé, supranumit „Nostradamus cel viu”, a prezis o „pană tehnologică de trei zile” în 2024, potrivit Daily Mail Online, iar acum susține că ar urma un conflict la scară largă, asemănător unui al treilea război mondial.

HIstoria.ro

image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.
image
Lucruri știute și neștiute despre Mănăstirea Arbore și ctitorul ei
Pe ruta mănăstirilor din Moldova, din cel mai recent proiect de turism cultural – „România Atractivă” –, cunoaștem profund patrimoniul românesc, construit, meșteșugit sau povestit. Străini și români deopotrivă, suntem chemați de sunetul de toacă și ne plecăm capetele la auzul cântărilor din zori. Ne