Sportul îţi dă energie - interviu cu Valeria RĂCILĂ van GRONINGEN, campioană olimpică la canotaj

Locuieşte într-o casă impresionantă, are doi băieţi ca brazii şi un soţ fost canotor în lotul olimpic al Olandei, actual preşedinte al Raiffeisen Bank România. Îmi arată palmele pline de bătături de la ramele pe care a pus din nou mîinile de curînd.

Acum ies cu Doina Ignat pe apă, ne antrenăm pentru că vrem să participăm la mondialele de seniori de la Duisburg, în Germania, în septembrie. Și am început să ne antrenăm, dar zilele astea e mult vînt și sînt valuri mari, ceea ce e foarte neplăcut.

Ați făcut tot timpul canotaj sau ați mai avut și pauze?

Am făcut pînă în 1985, apoi am întrerupt, dar de sport nu m-am lăsat niciodată. Am alergat la 20 de maratoane și la semimaratoane, organizez Maratonul Internațional București, deci am rămas în contact cu sportul, fără de care nu pot. Dacă nu mă antrenez o săptămînă, nu mă simt bine. Din fericire, pot să fac sport împreună cu soțul meu (care a participat și la un ironman triathlon anul trecut), iar în week-end alergăm împreună, la fel și seara. Alergăm vreo zece kilometri în Herăstrău. Acum s-a asfaltat și e mai bine pentru alergători, dar din nefericire sînt și mulți bicicliști care nu prea știu să meargă și pot să te lovească. Știu oameni care aveau peste o sută de kilograme iar acum aleargă două maratoane pe an și arată fantastic. Cînd faci sport, ai și mai multă grijă de tine, ești atent la ce mănînci și la ce program ai, nu pierzi nopțile prin baruri, nu fumezi, ai alt mod de viață.

Sînt totuși o mulțime de oameni care se plîng că, deși ar vrea să facă mai mult sport, nu au timp, sînt prea ocupați, prea obosiți de serviciu și alte obligații, și nu mai au energie destulă și pentru sport.

Dar sportul îți dă energie. Tocmai asta e, dacă faci sport, vei avea mai multă energie. Iar timpul, dacă vrei cu adevărat, ți-l faci. Uite, de exemplu, soțul meu are o muncă foarte intensă, pleacă la 8 dimineața, vine la 8 seara, cîteodată are de lucru și mai tîrziu. Totuși, ca să te antrenezi pentru un ironman (adică 4 km înot, 180 de km pe bicicletă și 42 de km alergare, toate într-o singură zi, una după alta) trebuie să ai foarte mult timp, pe care el reușește să și-l facă. O soluție ar fi, de exemplu, să nu te uiți seara la televizor (oricum nu ai ce vedea) și, în schimb, să faci o oră de mișcare, nu contează ce. Alergarea e poate cea mai indicată, îți iei tenișii și alergi în jurul blocului sau te plimbi ori urci niște scări, faci flotări. Și nu e un timp pierdut, eu, de exemplu, cînd alerg, gîndesc, fac planuri...

Există însă și o teorie printre ai cărei adepți am descoperit că se află și Neil Armstrong (primul astronaut ajuns pe Lună), care spune că bătăile inimii fiecărui om sînt limitate și că, dacă-ți mărești ritmul cardiac prin exerciții fizice, inevitabil vei ajunge mai repede la această limită, numărul bătăilor se va consuma mai devreme.

Oamenii care au ideea asta ar putea să nu facă ceea ce se cheamă cardio, să facă orice alt gen de mișcare ce nu presupune creșterea ritmului cardiac. Noi, sportivii de performanță, de pildă, avem inima mărită față de un om care nu a făcut sport. Inima este un mușchi pe care, dacă nu-l antrenezi, se atrofiază, deci noi trebuie să facem mișcare în permanență, ca să-l ținem în formă. Am colegi care au ajuns la operație pe inimă pentru că s-au lăsat de sport, n-au mai făcut nimic. E important ca acel mușchi să rămînă cît de cît antrenat toată viața. Acum sînt foarte multe teorii, dar eu știu oameni care au făcut sport pînă la 80-90 de ani. Am avut maratoniști de 78 de ani, există oameni care aleargă și la 90 de ani. Și nu trebuie să alergi cu puls de 160. Îți faci un control medical și faci efortul în funcție de vîrsta pe care o ai și de cît poate organismul tău. Aici totul e foarte personal și nu trebuie să exagerezi. În plus, deși eu cred că nu strică nimănui ca măcar de două ori pe săptămînă să-și facă inima să pompeze mai mult, se pot alege și genuri de mișcări la care pulsul nu ajunge sus. Flotări sau genuflexiuni, orice, ca să ai puțin tonus. Cînd mă uit pe stradă, mă sperii să văd cum arată lumea. Copii la 12-13 ani obezi. Sigur, acum viața merge repede, nu mai e timp de gătit și de altele iar pe stradă găsești tot felul de lucruri nesănătoase.

Dincolo de toate astea, vreau să o iau cu începutul și să vă întreb cum a fost în 1984, la Olimpiada de la Los Angeles, cînd ați cîștigat medalia de aur la schif simplu și cînd România a ieșit pe locul al doilea pe națiuni ca număr al medaliilor de aur. Și cum a fost în 1980, la Moscova, unde ați luat o medalie de bronz.

A fost poate perioada cea mai frumoasă a unui sportiv, a fost perioada mea de glorie, mai ales în 1984 cînd toată delegația s-a întors cu foarte multe medalii. E adevărat că atunci n-au participat celelalte țări ale blocului comunist.

Nu era Republica Democrată Germană, țară foarte puternică la canotaj pe vremea aceea.

Da, dar eu eram oricum printre primele trei din lume în acea perioadă și cred că aș fi cîștigat acolo, chiar și dacă erau RDG-istele. Noi munceam pe atunci enorm, cred că mai mult decît trebuia...

Credeți că, în perioada care a urmat, canotajul și sportul românesc, în general, au intrat într-un declin?

Nu știu dacă e declin. După fiecare Olimpiadă, unii se lasă, alții încep. La cea de acum, avem totuși peste o sută de participanți. Sînt sportivi care ne reprezintă la foarte multe discipline și sînt sigură că România va lua și de data asta multe medalii. Bineînțeles că nu mai e ca în sistemul de tip comunist, cînd intram în cantonamente din toamnă pînă în primăvară, cu doar o săptămînă liberă la mijloc. E altfel. Acum au apărut și alte atracții. Pe vremea aceea nu erau cluburile de azi, discotecile, Internetul. Dar, pe de altă parte, acum motivația ar putea fi mai puternică pentru că premiile sînt mult mai mari la o astfel de competiție. Acum, un campion olimpic primește o mașină și vreo 30 de mii de euro. Pe vremea noastră, recompensele erau infime. Fiecare sportiv era angajat undeva și făcea sport beneficiind de așa-numita scoatere din producție. După fiecare concurs, primeam foarte puțini bani. Dar cred că noi nu făceam asta pentru bani. E adevărat că exista și toată propaganda care ne băga în cap în fiecare zi ce trebuie să facem și cum să facem. Dar nu putem să ne lamentăm acum, să tot vorbim de cum era pe vremea aceea, pentru că cine vrea să facă sport poate să facă și acum tot așa cum putea și atunci. Astăzi, sportivii care intră în lotul de performanță au condiții mai bune decît atunci. Camerele de la Snagov ale fetelor de la canotaj de acum sînt un lux față de cele pe care le aveam noi. Ceea ce lipsește acum, și e foarte grav, sînt cluburile sportive. Problema nu e la vîrf, ci jos, acolo unde trebuie selectați și încurajați copiii. Eu cu maratonul ăsta al Bucureștiului încerc să încurajez sportul de masă. Și constat că evenimentul crește în fiecare an și acum avem și o cursă de un kilometru pentru copii. E foarte important pentru ei și sînt mîndri cînd primesc cîte o medalie. Fiecare primește acolo cîte o medalie. Trebuie știut că așa, de exemplu, a fost selecționată și Gabriela Sabó cînd era mică, la o acțiune sportivă la Bistrița Năsăud.

Pare că în România e nevoie ca sportul de mase, mișcarea să fie încurajate și promovate mai mult decît în alte părți?

Da, și eu cred că trebuie început în școli, în primul rînd, să nu se scoată ora de sport pentru ca să se facă în schimb alt obiect, matematică sau mai știu eu ce. Ora de sport e vitală pentru copil. Educația sportivă pleacă din școală și din familie. Un copil cu un tată care nu stă decît în fața televizorului riscă să fie și el la fel, se va învăța leneș și va mînca numai cipsuri în fața televizorului. Pe de altă parte, părinții nici nu trebuie să-și forțeze copiii să facă ceva împotriva dorinței lor sau ceva pentru care nu au aptitudini. Nu mulți au calități pentru marea performanță. Uite, eu degeaba am încercat cu pianul pentru copiii mei. Nu s-a lipit de ei, nu le-a plăcut, au făcut doar atît cît să aibă niște noțiuni de bază, să cînte două cîntecele, dar nu au mers mai departe. În schimb, le-a plăcut mult baschetul. Iată, el e băiatul meu cel mic care are doi metri și cinci centimetri și face canotaj de performanță. Studiază în Olanda și face canotaj la un club de studenți. Și chiar m-a impresionat săptămîna trecută spunîndu-mi: „nu vreau să mor pînă nu ies campion olimpic“. Și cred că, dacă îl ajută sănătatea, va ajunge acolo pentru că el vrea asta. Și important e să vrei. Dacă vrei, faci, și asta cred că e la fel peste tot în viață.

În cele mai multe profesii, punctul maxim se atinge la 40, 50 poate 60 de ani. Un sportiv ajunge de foarte tînăr în culmea gloriei. E o problemă că, apoi, destul de repede intervine inerenta scădere de performanță și, deși încă tînăr, știe că niciodată nu va mai putea ajunge acolo?

Da, dar nu trebuie să trăiești în trecut, trebuie tot timpul să faci altceva, nu poți să zici „am fost campion olimpic și acum zac toată viața, nu mai fac nimic“. Trebuie să continui să faci ceva, să fii util societății, să studiezi ceva. Gloria e efemeră. Și uite, mai toate colegele mele sînt implicate în diverse activități, și Gabriela Sabó, și Elisabeta Lipă, și Laura Badea. Sînt foarte active. De asemenea, mulți foști sportivi au mare succes în business, pentru că au o anumită determinare, știu ce-i aceea o competiție...

Cum ați ajuns la canotaj? De ce nu la caiac canoe sau la alt sport?

Acolo am fost selecționată. A fost o mare acțiune de selecție în toată țara, în 1977, imediat după cutremur. Atunci făceam atletism la Arad, aveam aceeași înălțime ca acum 1,80 m și doar 50 de kg, din care cauză nimeni nu mi-a dat prea multe șanse la canotaj, dar mie mi-a plăcut, am învățat tehnica și am mers foarte bine.

Ați avut momente cînd v-ați spus „nu mai pot, mă las“?

Zilnic. Dar trebuie să ai o motivație și un obiectiv în față, pentru care să te antrenezi. Iată, acum am aceste campionate mondiale de seniori din septembrie. 

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: L. Muntean