Comerţ cu sclavi furaţi în universităţile din străinătate

Plagiatul (<lat. plagiarius – răpitor sau negustor de oameni vînduţi ca sclavi) nu este, în accepţiunea sa actuală de furt intelectual, o poveste nouă, nici naţională, nici insolită în formele sale de manifestare. De fapt, plagiatul nu e o poveste, ci o realitate care, din Antichitate încoace, sfidează cu tenacitate istoria şi, odată cu democratizarea Internetului, mai cu seamă geografia, îndeosebi geografia universitară.

Prin excelenţă spaţiu al cercetării, universităţile de pretutindeni s-au confruntat, în ultimul deceniu, cu multiplicarea situaţiilor de plagiat, fenomen pe care l-au acuzat, după caz, la modul deschis sau, din contră, voalat. Şi asta pentru că, deşi majoritatea centrelor universitare dispun de hotărîri interne în ceea ce priveşte plagiatul, acestea reglementează sancţiunile pe care studenţii plagiatori le riscă, nu însă şi sancţiunile aplicabile cadrelor universitare în acelaşi context. Potrivit intervenţiei lui Antoine Compagnon în dosarul consacrat, în urmă cu doi ani, plagiatului în Universitate de cotidianul Le monde, cel mai frecvent tip de plagiat în mediul universitar francez constă în reproducerea ideilor studentului (masterand sau doctorand) de către profesorul care îi coordonează lucrarea. Aşa se explică şi tăcerea conducerii universităţilor în cauză, pentru care exmatricularea unui student pe motiv de plagiat este mult mai uşoară şi mai convenabilă publicitar decît excluderea unui profesor din mediul academic respectiv. De altfel, acest gen de plagiat care parazitează universităţile franceze este şi cel mai greu de dovedit, dată fiind atît autoritatea instituţională a cadrului didactic în faţa studentului său, cît şi prezumţia (întemeiată, desigur, a) superiorităţii sale intelectuale faţă de acesta din urmă.

De aceea, plagiatul la un astfel de nivel rămîne un subiect tabu despre care unele cadre universitare acceptă să vorbească numai în pragul sau după retragerea din activitate, cînd presiunea exercitată de sistem dispare. Este cazul lui Jean-Noël Darde, profesor al unei prestigioase universităţi pariziene şi autor al unui blog dedicat plagiatului, pe care faptul de a fi denunţat un coleg plagiator l-a costat deja o chemare în justiţie, experienţă prin care a trecut şi Hélène Maurel-Indart, autoarea primelor cărţi pe tema plagiatului în Franţa (Du plagiat, 1999, şi Plagiats, les coulisses de l’écriture, 2007) şi, la rîndul ei, deţinătoarea unui site similar despre plagiat. În opinia celor doi, însă, plagiatul universitarilor nu trebuie judecat atît individual, cît sistemic, el nefiind altceva decît consecinţa aplicării unor criterii de performanţă cantitativă la producţiile intelectuale. Obligaţi să „bifeze“ periodic un anumit număr de publicaţii ştiinţifice, universitarii ar fi expuşi, prin urmare, tentaţiei plagiatului şi a autoplagiatului.

Între datorie şi epidemie

Dacă, în Franţa, plagiatul cadrelor universitare face obiectul principalelor dezbateri pe această temă, Elveţia se îngrijorează tot mai mult de amploarea procedeului printre studenţi, îngrijorare perfect legitimă în condiţiile în care numărul real al celor ce recurg la plagiat devine tot mai greu de estimat. După cum demonstrează ancheta recentă a unui important furnizor de logistică pentru detectarea plagiatului, în 2012, peste 4 din 5 studenţi nu se consideră adepţii acestei metode, în vreme ce, în 2007, 4 din 5 studenţi mărturiseau că utilizează soluţia copy-paste. Totuşi, aceasta nu înseamnă că cifra celor care plagiază a scăzut în acest interval. În realitate, a scăzut doar cifra celor ce recunosc că au plagiat, semn că mediatizarea chestiunii a favorizat, dacă nu abandonarea tehnicii, măcar conştientizarea ei. În vederea sensibilizării opiniei publice, Michelle Bergadaà, cadru didactic la Universitatea din Geneva, a creat, de asemenea, o cuprinzătoare pagină online dedicată plagiatului, chiar pe platforma universităţii.

Considerat printre cele mai eficiente din Europa, nici sistemul universitar suedez nu pare scutit de morbul plagiatului, Agenţia suedeză a învăţămîntului superior constatînd o creştere considerabilă a situaţiilor de plagiat depistate în ultimii ani. Numai în 2010, numărul studenţilor exmatriculaţi pentru fraudă în Suedia a fost aproape dublu faţă de anul anterior. De altfel, oricare ar fi sistemul universitar investigat, concluzia rămîne aceeaşi: practica plagiatului este una curentă în rîndul studenţilor, uneori chiar şi printre profesori, fie că universităţile fac public, fie că menţin discreţia cu privire la acest aspect. În ultimă instanţă, principalul responsabil pentru această stare de fapt este sistemul universitar în sine, care, din motive mai mult sau mai puţin evidente, dovedeşte o uluitoare toleranţă la plagiat, în ciuda fermităţii cu care condamnă oficial fenomenul.

Cunoscînd, fără îndoială, exemple similare în privinţa plagiatului universitar, SUA au întîmpinat, însă, un obstacol major în interacţiunea cu studenţii străini, în special asiatici. În 2010, Centenary College din New Jersey a fost pus în situaţia de a închide un program MBA desfăşurat în Asia, din cauza unei epidemii de plagiat. Deşi nu s-au lansat în declaraţii exhaustive în urma acestui eveniment, organizatorii programului au sugerat totuşi că problema a depăşit relaţia student-profesor, situîndu-se la un alt nivel. Într-adevăr, studiile care au abordat plagiatul în universităţile asiatice au confirmat faptul că originea acestei disfuncţii este aici de natură culturală. În articolul său „A Different Perspective on Plagiarism“ (în The Internet TESL Journal, vol. XV, nr. 2/2009; consultat pe iteslj.org la data de 25.07.2012), Dahlia Syahrani Md. Yusof argumentează caracterul profund occidental al conceptului de plagiat, pe care cultura orientală nu l-ar fi putut asimila, datorită unei viziuni complet diferite asupra informaţiei şi a punerii acesteia în circulaţie. Astfel, dacă în cultura occidentală antropocentrică şi individualistă dreptul la proprietatea intelectuală girează circulaţia informaţiei, cultura orientală privilegiază, la polul opus, libera circulaţie a informaţiei în detrimentul dreptului de autor. Mai mult decît atît, nu numai că „împărtăşirea“ informaţiei este percepută ca o datorie faţă de societate, dar orice formă de alterare a textului unui autor riscă să fie judecată drept lipsă de respect faţă de autoritatea acestuia în cîmpul de cercetare. Or, în această cheie de lectură, plagiatul îşi pierde, desigur, trăsătura imorală, impostura transformîndu-se, paradoxal, în omagiu adus sursei necitate.

În această ordine de idei, perspectiva orientală asupra plagiatului elucidează răspîndirea metodei în universităţile de aici, devenind totodată revelatorie pentru înţelegerea fenomenului şi în alte sisteme universitare, precum cele ale statelor est-europene. Luînd în considerare poziţia geostrategică a României, spre exemplu, ne putem întreba de ce plagiatul nu beneficiază totuşi de explicaţia influenţei orientale. Dacă plagiem, nici noi n-o facem din rea-voinţă, ci tot din pură admiraţie faţă de autor şi din generozitate faţă de semeni. Occidentalii n-au, însă, nici o scuză.

Corina Boldeanu este doctorand la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. 

Foto: L. Muntean