Comerţ cu sclavi furaţi în universităţile din străinătate

Corina BOLDEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 444 din 16-22 august 2012
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Plagiatul (<lat. plagiarius – răpitor sau negustor de oameni vînduţi ca sclavi) nu este, în accepţiunea sa actuală de furt intelectual, o poveste nouă, nici naţională, nici insolită în formele sale de manifestare. De fapt, plagiatul nu e o poveste, ci o realitate care, din Antichitate încoace, sfidează cu tenacitate istoria şi, odată cu democratizarea Internetului, mai cu seamă geografia, îndeosebi geografia universitară.

Prin excelenţă spaţiu al cercetării, universităţile de pretutindeni s-au confruntat, în ultimul deceniu, cu multiplicarea situaţiilor de plagiat, fenomen pe care l-au acuzat, după caz, la modul deschis sau, din contră, voalat. Şi asta pentru că, deşi majoritatea centrelor universitare dispun de hotărîri interne în ceea ce priveşte plagiatul, acestea reglementează sancţiunile pe care studenţii plagiatori le riscă, nu însă şi sancţiunile aplicabile cadrelor universitare în acelaşi context. Potrivit intervenţiei lui Antoine Compagnon în dosarul consacrat, în urmă cu doi ani, plagiatului în Universitate de cotidianul Le monde, cel mai frecvent tip de plagiat în mediul universitar francez constă în reproducerea ideilor studentului (masterand sau doctorand) de către profesorul care îi coordonează lucrarea. Aşa se explică şi tăcerea conducerii universităţilor în cauză, pentru care exmatricularea unui student pe motiv de plagiat este mult mai uşoară şi mai convenabilă publicitar decît excluderea unui profesor din mediul academic respectiv. De altfel, acest gen de plagiat care parazitează universităţile franceze este şi cel mai greu de dovedit, dată fiind atît autoritatea instituţională a cadrului didactic în faţa studentului său, cît şi prezumţia (întemeiată, desigur, a) superiorităţii sale intelectuale faţă de acesta din urmă.

De aceea, plagiatul la un astfel de nivel rămîne un subiect tabu despre care unele cadre universitare acceptă să vorbească numai în pragul sau după retragerea din activitate, cînd presiunea exercitată de sistem dispare. Este cazul lui Jean-Noël Darde, profesor al unei prestigioase universităţi pariziene şi autor al unui blog dedicat plagiatului, pe care faptul de a fi denunţat un coleg plagiator l-a costat deja o chemare în justiţie, experienţă prin care a trecut şi Hélène Maurel-Indart, autoarea primelor cărţi pe tema plagiatului în Franţa (Du plagiat, 1999, şi Plagiats, les coulisses de l’écriture, 2007) şi, la rîndul ei, deţinătoarea unui site similar despre plagiat. În opinia celor doi, însă, plagiatul universitarilor nu trebuie judecat atît individual, cît sistemic, el nefiind altceva decît consecinţa aplicării unor criterii de performanţă cantitativă la producţiile intelectuale. Obligaţi să „bifeze“ periodic un anumit număr de publicaţii ştiinţifice, universitarii ar fi expuşi, prin urmare, tentaţiei plagiatului şi a autoplagiatului.

Între datorie şi epidemie

Dacă, în Franţa, plagiatul cadrelor universitare face obiectul principalelor dezbateri pe această temă, Elveţia se îngrijorează tot mai mult de amploarea procedeului printre studenţi, îngrijorare perfect legitimă în condiţiile în care numărul real al celor ce recurg la plagiat devine tot mai greu de estimat. După cum demonstrează ancheta recentă a unui important furnizor de logistică pentru detectarea plagiatului, în 2012, peste 4 din 5 studenţi nu se consideră adepţii acestei metode, în vreme ce, în 2007, 4 din 5 studenţi mărturiseau că utilizează soluţia copy-paste. Totuşi, aceasta nu înseamnă că cifra celor care plagiază a scăzut în acest interval. În realitate, a scăzut doar cifra celor ce recunosc că au plagiat, semn că mediatizarea chestiunii a favorizat, dacă nu abandonarea tehnicii, măcar conştientizarea ei. În vederea sensibilizării opiniei publice, Michelle Bergadaà, cadru didactic la Universitatea din Geneva, a creat, de asemenea, o cuprinzătoare pagină online dedicată plagiatului, chiar pe platforma universităţii.

Considerat printre cele mai eficiente din Europa, nici sistemul universitar suedez nu pare scutit de morbul plagiatului, Agenţia suedeză a învăţămîntului superior constatînd o creştere considerabilă a situaţiilor de plagiat depistate în ultimii ani. Numai în 2010, numărul studenţilor exmatriculaţi pentru fraudă în Suedia a fost aproape dublu faţă de anul anterior. De altfel, oricare ar fi sistemul universitar investigat, concluzia rămîne aceeaşi: practica plagiatului este una curentă în rîndul studenţilor, uneori chiar şi printre profesori, fie că universităţile fac public, fie că menţin discreţia cu privire la acest aspect. În ultimă instanţă, principalul responsabil pentru această stare de fapt este sistemul universitar în sine, care, din motive mai mult sau mai puţin evidente, dovedeşte o uluitoare toleranţă la plagiat, în ciuda fermităţii cu care condamnă oficial fenomenul.

Cunoscînd, fără îndoială, exemple similare în privinţa plagiatului universitar, SUA au întîmpinat, însă, un obstacol major în interacţiunea cu studenţii străini, în special asiatici. În 2010, Centenary College din New Jersey a fost pus în situaţia de a închide un program MBA desfăşurat în Asia, din cauza unei epidemii de plagiat. Deşi nu s-au lansat în declaraţii exhaustive în urma acestui eveniment, organizatorii programului au sugerat totuşi că problema a depăşit relaţia student-profesor, situîndu-se la un alt nivel. Într-adevăr, studiile care au abordat plagiatul în universităţile asiatice au confirmat faptul că originea acestei disfuncţii este aici de natură culturală. În articolul său „A Different Perspective on Plagiarism“ (în The Internet TESL Journal, vol. XV, nr. 2/2009; consultat pe iteslj.org la data de 25.07.2012), Dahlia Syahrani Md. Yusof argumentează caracterul profund occidental al conceptului de plagiat, pe care cultura orientală nu l-ar fi putut asimila, datorită unei viziuni complet diferite asupra informaţiei şi a punerii acesteia în circulaţie. Astfel, dacă în cultura occidentală antropocentrică şi individualistă dreptul la proprietatea intelectuală girează circulaţia informaţiei, cultura orientală privilegiază, la polul opus, libera circulaţie a informaţiei în detrimentul dreptului de autor. Mai mult decît atît, nu numai că „împărtăşirea“ informaţiei este percepută ca o datorie faţă de societate, dar orice formă de alterare a textului unui autor riscă să fie judecată drept lipsă de respect faţă de autoritatea acestuia în cîmpul de cercetare. Or, în această cheie de lectură, plagiatul îşi pierde, desigur, trăsătura imorală, impostura transformîndu-se, paradoxal, în omagiu adus sursei necitate.

În această ordine de idei, perspectiva orientală asupra plagiatului elucidează răspîndirea metodei în universităţile de aici, devenind totodată revelatorie pentru înţelegerea fenomenului şi în alte sisteme universitare, precum cele ale statelor est-europene. Luînd în considerare poziţia geostrategică a României, spre exemplu, ne putem întreba de ce plagiatul nu beneficiază totuşi de explicaţia influenţei orientale. Dacă plagiem, nici noi n-o facem din rea-voinţă, ci tot din pură admiraţie faţă de autor şi din generozitate faţă de semeni. Occidentalii n-au, însă, nici o scuză.

Corina Boldeanu este doctorand la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. 

Foto: L. Muntean

p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg
p 13 jpg
image png
p 14 jpg
image png
Vechi și nou
Lucrurile repetitive, de rutină sau care presupun mare efort fizic pot fi acum făcute și de computere sau roboți.
p 22 jpg
Leneșul pre- și post-istoric
Dar, după cum poate ați observat, nici anul acesta nu ne-a mai luat iarna prin surprindere.
p 10 jpg
Muncă și relații de muncă în stil românesc
Să înțelegem că munca este bună numai dacă ne face bine, dacă ne face mai buni în ceea ce sîntem.
p 12 sus jpg
Munci și zile
Eu, Meehi? Eu nu-s așa. Mie-mi place munca

Adevarul.ro

image
Orașul în care oamenii au declarat război operelor de artă. Sculpturi furate, vandalizate sau batjocorite pe internet
Chiar dacă Iașiul este un important oraș cultural al României, se pare că locuitorii nu sunt atât de prietenoși cu operele de artă care își fac apariția pe străzile orașului. Astfel, nu puține au fost momentele în care sculpturile expuse au fost furate, vandalizate sau intens criticate
image
Medic din România, anchetat în Marea Britanie pentru proceduri medicale „delicate” pentru propria satisfacție sexuală
Un medic român din cadrul Serviciului Național de Sănătate Publică din Marea Britanie a fost radiat pentru că a efectuat proceduri medicale, inclusiv pe copii, pentru propria satisfacție sexuală.
image
Fiul unui om de afaceri din Brăila, prins cu 4 kilograme de aur, arme și 400.000 de euro în mașină. Conducea băut, drogat și fără permis
Fiul unui cunoscut afacerist din Brăila, a fost prins beat la volan și fără permis de conducere. Bărbatul avea în autoturism peste 400.000 de euro, patru kilograme de aur și 7.000 de lei

HIstoria.ro

image
Spectaculoasele grădini ale Palatului Versailles
Spectaculoasele grădini sunt situate în partea vestică a palatului și sunt alcătuite din Parcul Versailles și Grădina Versailles-ului.
image
Cetățuia Brașovului, inspectată de trei împărați ai Austriei
Cetățuia Brașovului a fost suficient de importantă încât să fie inspectată de trei împărați ai Austriei și impunătoare cât să atragă atenția reginei României, „ultima romantică a Europei”.
image
70 de ani de la marele viscol din februarie 1954
De-a lungul secolului XX, România a avut parte de ierni teribile, atât prin temperaturile scăzute, cât și prin cantitățile uriașe de zăpadă care au căzut, însă puține au produs o impresie atât de puternică precum a făcut-o cea de la începutul anului 1954, rămasă în istorie ca iarna „marelui viscol”.