Pe Mitică l-a ucis miticismul

Publicat în Dilema Veche nr. 442 din 2-8 august 2012
Pe Mitică l a ucis miticismul jpeg

Inutil a mai glosa paseist pe marginea domniei urîtului, a dizarmoniei, decerebrării, decreştinării şi antivalorii ca normă, a cruzimii groteşti, a cinismului mercantil, a consumismului nesăţios şi alienant care ne înconjoară şi ne spulberă. Cretinizare deliberată dinspre mediul politic şi mass-media, un sistem „educativ“ care parcă face totul împotriva ideii de educaţie, mîrlănie copleşitoare, ură generală, agresivitate, îndrăcire şi îndobitocire oriunde te uiţi.

Ştiu că nu distinşilor cititori „caragialoeminescieni“ (Radu Cosaşu dixit) ai Dilemei vechi avem a le spune atari banalităţi încercănate. Însă – dacă ne întrebăm de soarta caragialianului Mitică, „simpaticul parizian al Orientului“, „spiritualul copil al Capitalei, care inspiră atîta admiraţie şi invidie provincialilor“, calamburgiul, omul poantelor şi farselor ghiduş picante, cel „foarte căutat şi plăcut în societate“ ş.a.m.d. – apoi trebuie să cădem de acord că el tot moare din 1900 încoace, bolnav de noi înşine.

În epoca „bunului-simţ ca paradox“, pînă şi ironia nevinovată, spiritul mocqueur, instinctul ludic se deformează, se usucă şi cad. Cad fatal şi hidos în caricatură grobiană, mitocănie otrăvitoare, damf de tractir, mahalagism sufletesc. Vechiul nostru haz de necaz, versatilismul inocent, hedonismul mucalit, tranzacţional, acomodant şi fals resemnat (din raţiuni tactico-diplomatice), chiar şi mult incriminata băşcălie, arma noastră cu două tăişuri, luatul în răspăr a tot ce există prea apăsat – toate aceste condimente, cînd plăcut picante, cînd sufocante, au coborît în pivniţă, involuînd fetid către mirosul saprofit şi mocirla sulfuroasă. Ubi sunt ghiduşia parşivă, pehlivănia levantină, duhul suprarealist al lui Păcală, temeiurile etice ale snoavei, acea rînduială străveche ce ştia să conserve ierarhia şi nuanţele, separînd zîmbetul de hohot, surîsul şugubăţ de şarja acidă, rictusul amar aluziv de tachinarea îngăduitoare, adică însăşi tradiţia caragialianului Mitică? Toate s-au tocit, au ruginit, s-au spulberat în ţiganizarea generală.

Aşa stînd lucrurile, cum să nu faci o reverenţă în faţa duhului cu care Nicolae Steinhardt, părintele de la Rohia, a citit lumea Scrisorii pierdute? Cum să nu-l (re)citeşti pe Mitică prin acest sublim-utopic filtru cu ochiuri de Pateric şi cernere de Filocalie? N-o fi el adevărat, dar e recomandabil. Terapeutic.

Caragialianul Mitică a murit de mult, aşa cum eminescianul Hyperion a fost sufocat de eminescianism. Pe unul l-au ucis mitocănia, prostia carnivoră şi moartea vechii mahalale, cea înlocuită fie de şatra pustiitoare, fie de blocurile dezumanizante ale comunismului. Pe celălalt (pentru care Caragiale făcea figură de „arhicanalie“) l-au alterat o dată non-aşteptările societăţii româneşti din vremea lui, dar a fost ireversibil strivit de soclul uriaş al statuii sub care l-a împins fanatismul posterităţii.

Între bucolism şi cruzime

O privire iute îndărăt, înspre receptarea critică a operei caragialiene ne dezvăluie o tensiune permanentă între perspectiva crudă şi cea bucolică. Între impulsul coleric, agresivitatea, violenţa mai mult sau mai puţin reţinută (mascată), de tip naturalist, de o parte, iar de cealaltă: seninătatea clasică, bonomia rîsului sănătos pentru care plăcerea nu corodează, nu dizolvă, ci ocroteşte îngăduitor, întăreşte edificiul moral (ridendo castigat mores: nu aşa am învăţat la şcoală?). Unii au exaltat ironia casantă, rînjetul caustic, nesaţiul punitiv şi răzbunător, sarcasmul crîncen şi atavica pornire distructivă a celui „fără nici un dumnezeu“. Alţii, dimpotrivă, au etalat umorul hîtru, persiflarea comprehensivă, epicureismul coagulant tocmai prin dizolvarea contrariilor şi detensionarea polarităţilor. De bună seamă că ambele demersuri îşi află în egală măsură exemplificări în operă, ca şi justificări în psihologia şi biografia scriitorului.

Cu timpul, viziunea crudă a cîştigat. Hidoşenia alienantă a prezentului a funcţionat letal pentru Mitică, suavul farseur a cărui supremă vulgaritate se rezuma în hazos codificatul „Cade o doamnă. S-a rupt gazometrul“! (Încercaţi să vă imaginaţi echivalenţele de azi ale expresiei cu pricina...) E de ajuns că revedem viziunea de bolgie dantescă şi ospiciu asasin din filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? pentru a o contrapune viziunii serafice a lui Nicu Steinhardt.

Ar fi o frumoasă provocare editorială o antologie care să adune componentele figurii lui Mitică de-a lungul principalelor perioade de receptare critică, de la Maiorescu-Gherea-Ibrăileanu pînă la Liviu Papadima-Ioana Pârvulescu-Gelu Negrea, trecînd prin Iorga-Lovinescu-Zarifopol-Cioculescu, apoi Iosifescu-Elvin-Mîndra-Cazimir-Tomuş-Valentin Silvestru, venind către Ion Constantinescu, Valeriu Cristea, Al. Călinescu, Florin Manolescu, Ion Vartic, Mircea Iorgulescu, Alexandru George, Marin Bucur. Aşa cum există un Eminescu „al“ conservatorilor şi socialiştilor, al legionarilor şi liberalilor, al dejiştilor şi ceauşiştilor, există un Caragiale aplaudat de junimişti şi radicalii lui Panu, refuzat de liberalul Mitiţă Sturdza, prizat preponderent prin Năpasta în Ardeal, Basarabia şi Bucovina, veştejit de dreapta interbelică din raţiuni de antifanariotism tradus ca antiromânism, un Caragiale filtrat apoi prin Vitner şi Moraru ca „biciuitor al racilelor burghezo-moşierimii“, pentru a campa după aceea din naturalism în vecinătatea teatrului ionesciano-beckettian ş.a.m.d.

În funcţie de subtextul moral-politic al analizei estetice, stilistica lui Mitică oscilează între gluma nevinovată, şarja flegmatică, poanta spumoasă ori aluzia uşor sadică – şi caricatura fiinţei naţionale (nu glumesc, dar n-am loc de exemple!). Treptat, bietul personaj cu farmec bulevardier, de fante plezirist, stîlp al cafenelei bucureştene, al jemanfişismului şi risipitorismului sudist a devenit emblema „netrebniciei româneşti“ şi a „neantului valah“. Deopotrivă Noica şi Cioran – constructivul şi distructivul prin excelenţă! – circulau prin şleauri năiste şi blamau miticismul, lăutărismul, inconştienţa prin care băşcălia, datul cu sîk din Isarlîk sau, cum am zice astăzi, miştoul, ajung, din armă de apărare, un drog ucigător. El postulează supremaţia relativismului, a improvizaţiei, amatorismului, netemeiniciei, flecărelii cancaniere, în defavoarea ethosului absolut, a seriozităţii arhitecturante ş.a.m.d. Încet, dar sigur, odată deveniţi categorii etnopsihologice, Caragiale şi Eminescu – mai precis: caragialismul şi eminescianismul (Mitică şi Hyperion în polaritatea etalată de Laurenţiu Ulici) – au încetat să-şi mai aparţină ca fiinţe (şi personaje) cu biografie aparte şi au devenit feţele emblemei naţionale. Care-i capul şi care-i pajura? – din această dilemă nu putem ieşi.

„Lasă-i să moară proşti...“ 

Cert e faptul că Mitică a murit. („Auzi putere la Poltronu! De frică...!“) Cît de străin sună caracterizarea de la 1902! „Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi fiindcă Bucureştii sînt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic parizian.“ În amestecul indo-libanezo-etiopian al Bucureştilor de azi, un oraş ca un hoit putrezind la soare cu maţele-n afară, numai de acel savoir vivre tipic epocii lui Mitică n-ai cum să mai dai. Sigur acuma că, dacă e să facem inventarul ororilor postmoderne din Parisul descris prin însumare de statistici apocaliptice de Jean Sévillia în deprimanta lui carte din 2007, Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori, tradusă recent la Humanitas, ne dăm seama că sîntem perfect sincroni în mizeria morală cu împrejurimile Barbès-ului. Şi că, aşa cum este o pură (chit că amară) iluzie căutarea dandysmului originar în opulenţa văgăunilor gay-opiacee din Londra actuală, la fel de iluzorie este descoperirea lui Mitică – fie şi aşa cum l-a ipostaziat Ştefan Iordache în filmul lui Lucian Pintilie – în băltoaca noastră vadimovanghelică. Replica lui şoptită în final – „Lasă-i să moară proşti“ – îmi sună şi azi cumplit în minte, mai rece ca o lamă de brici alunecîndu-ţi de-a lungul gîtului într-o obsedantă caligrafie a sfîrşitului.

În definitiv, în fiinţa lui Mitică nu există numai zeflemeaua, one man show-ul egocentric, de-o jucăuşă, inconştientă amoralitate. Nu doar cafeneaua, ci şi severitatea baroului, nu doar datul muştelor din Cişmigiu, ci şi Parlamentul cu Maiorescu, Carp, Iorga, Argetoianu ş.a.m.d. Nu numai şirul nesfîrşit al localurilor înecate în fleici şi şpriţuri, lumea lui Lache şi Mache şi a atîtor alţi „amici“ caragialieni, ci şi eşafodajul românesc al monarhiei germane, lumea solidă a lui Carol I, a Brătienilor şi Marghilomanilor. Mitică este – doar aparent paradoxal – blazonul unei lumi bine rînduite, panaşul unei aristocraţii în plină afirmare. Caragiale este luxul unei societăţi sigure pe temeliile ei, care-şi permite în sfîrşit – cum să spun? – rîsul hohotitor şi eliberator al unui Aristofan după tragediile eschiliene.

Or, tare mi-e teamă că ni s-au alterat ireversibil şi una, şi cealaltă. Şi zeflemeaua atotnepăsătoare, dar şi substanţa, miezul, ştaiful aristocratic. Cel care abia de ne fusese căftănit de Craii mateini. Ei bine, dacă Mitică s-a dus, Pirgu este aici, triumfător.

„Bea-ţi berea că se răceşte.“ 

Apărut în Dilema veche, 13 august 2009 

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
O influenceriţă urmărită de milioane de fani, acuzată că şi-a ucis iubitul. Tânăra mai fusese arestată pentru că l-a agresat fizic FOTO
Courtney Clenney, în vârstă de 26 de ani, este o influenceriţă şi model OnlyFans din Statele Unite. Ea a fost arestată pentru crimă, după ce şi-a înjunghiat mortal iubitul, în timp ce se certau.
image
Cum a primit un şofer aer în loc de combustibil la o benzinărie din Argeş. Ce nereguli a descoperit Protecţia Consumatorului
O pompă de combustibil la staţia Fuel One din comuna argeşeană Căteasca contoriza costul cantităţii de combustibil livrate, ca şi când ar fi fost distribuită în mod real, însă în fapt containerul de combustibil era gol, au descoperit după un control efectuat miercuri 10 august inspectorii de la CJPC Argeş.
image
Şoferiţa din Iaşi care a ucis patru muncitori pe şosea, acuzată de omor calificat. Declaraţii uluitoare
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.

HIstoria.ro

image
Pacea de la București (10 august 1913): „Ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”
O sursă interesantă despre evenimentele anilor 1912-1913 o reprezintă însemnările celor două personalități ale Partidului Conservator – Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman. Jurnalele celor doi sunt caracterizate de un veritabil sincron.
image
Armele dacilor: formidabile și letale
Dacii erau meșteșugari desăvârșiți în prelucrarea metalelor, armele făurite de fierarii daci fiind formidabile și letale. Ateliere de fierărie erau în toate așezările, multe făcând unelte agricole sau obiecte de uz casnic, dar un meșter priceput putea foarte ușor să facă și arme.
image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.