Rromânca
Fiică de arendaş, de negustoraş, de funcţionăraş, de avocăţel, de ofiţeraş, de popă – să fi fost papa bulgăroi, sîrbotei sau grecotei – moftangioaica este româncă şi prin urmare nobilă, et par conséquent nu poate suferi mojicimea.
Ea este patronesă în comitetul unei sau mai multor societăţi române de binefacere sau de cultură naţională.
Moftangioaica română vorbeşte româneşte numai avec les domestiques, încolo franţuzeşte – acu ia lecţii de limba engleză.
În fiece zi, moftangioaica răstoarnă prăvălii întregi, de la raftul de sus pînă la cel de jos, căutînd eşantioane şi negăsind malheuresement niciodată ce-i trebuie. Bogată ca şi săracă, adeseori i se-ntîmplă din distracţie, cînd se uită negustorul în altă parte, să-i scape ceva în manşon sau sub rotondă.
Moftangioaica îşi opreşte totdeauna cupeul de-a curmezişul străzii.
Pentru dînsa sînt numai două oraşe în care poate trăi cineva: Paris et Bukarest.
Dînsa are unul sau mai mulţi adoratori, nu de plăcere sau de pasiune, ci de datorie: o femeie de aşa înaltă extracţiune trebuie să aibă un suivez-moi.
Bogată, n-are plăcere mai mare pe lume decît să-şi arate unei amice sărace toaletele şi să-i spuie preţul lor fabulos, şi apoi proiectele, planul şi devizul toaletelor viitoare.
Moftangioaica săracă este foarte discretă; de aceea, nu dispreţuieşte fondurile secrete, ba chiar din contra. Pentru cine conspiră, e prudent să evite pe moftangioaica română.
Crudă, adică necoaptă, primeşte cadouri de la răscopţi bogaţi; răscoaptă, face cadouri la săraci necopţi, adică la cruzi:
– Ah! Crudule!
Cînd e vorba de lista „victimelor“ ei, moftangioaica română uită şirul, numele şi datele; are însă în privinţa aceasta despre amicele ei o memorie prodigioasă.
Cînd vrei să flirtezi cu moftangioaica, se răţoieşte şi fleorţăieşte. Îi vorbeşti serios, rîde; glumeşti, e foarte serioasă; o saluţi, d-abia moţăie; o iubeşti, te spune tîrgului.
Moftangioaica e amatoare de înmormîntări de lux. Trecînd prin faţa cluburilor, jalnica scoate capul afară din cupeu. După cimitir, un tour au bois, cu ochii plînşi şi cu chipul încadrat în dantelă neagră, este obligatoriu.
Moftangioaica e o româncă bravă: ea ştie suferi, cu hotărîrea şi eroismul caracteristice românului, tortura concertelor clasice, fort en vogue astăzi... Astfel dacă-ţi place muzica, fereşte-te să mergi la acele concerte: de cîte ori orchestra o avea un pianissimo, moftangioaica commencera à causer fortissimo...
Moftangioaica suferă în general de stomac; oricînd are să iasă în lume seara, nu mănîncă toată ziua în vederea corsetului. Astfel, e prudent să nu o prea iei la vals: suflarea ei te face să-ţi aduci aminte cu mult regret de mirosul violetelor de Parma.
Poftită ori nepoftită, ea trebuie să se afle la toate balurile de rigoare, ale Curţii, ale Societăţilor, ale lumii mari, la reprezentaţiile prime, extraordinare sau de gală.
Ea e abonată la l’Indépendance roumaine şi trebuie să figureze neapărat în „Carnetul“ lui Claymoor.
Fiecare moftangioaică spune bucuros din fir în păr toată conversaţia care a avut-o cu Prinţesa moştenitoare „aproape o jumătate de ceas“ la balul din urmă de la Cotroceni. Cîte moftangioaice au fost la bal – că nu lipseşte una! – vezi dumneata cîte jumătăţi de ceasuri a ţinut acel bal minunat. O moftangioaică gătită şi împopoţonată de şapte ori mai scump decît s-ar putea explica prin mijloacele consortului d-sale, dacă o întrebi ce părere are despre prinţesa:
– Fie, moncher, nu zic! E tînără, frumuşică, si vous voulez; da’... prea e luxoasă!
Cînd vorbeşte de regină, zice: la pauvre!
La balul Curţii mai ales, cum s-a abţinut toată ziua de mîncare, abuzează de şampanie, de icre, de îngheţată, de bomboane – nu de plăcere ori de lăcomie, nu!... de datorie... O dată supează cu un „amic“, pe urmă cu un curtezan, mai despre ziuă, se-nţelege, vine şi rîndul lui dumnealui: „Aide cocoşelule, la bufet!“. Aşa, după îngheţată, mănîncă iar icre moi, şi după Pomery extra-sec frappé, iar ciocolată fierbinte. A doua zi, doctorul high-life se vede silit a-i prescrie o cutie şi jumătate de capsule de ricin.
După fiecare bal du monde, a doua zi, caii doctorilor mondains aleargă pînă le iese limba de un cot.
Culmea supărării – să o scape din vedere Claymoor.
Culmea ambiţiei – un minister pentru bărbat şi un secretariat pentru amic.
A! să nu uit...
Cînd vezi două moftangioaice amestecîndu-şi alifia de pe buze şi ţocăindu-se cu multă căldură, să ştii că nu se pot suferi.
– Ah! Ma chère, je ne puis la sentir!
Apărut în Moftul român,
11 februarie 1893
