Sportivii noştri trebuie motivaţi - interviu cu psihologul sportiv Silviu IONIŢĂ

Publicat în Dilema Veche nr. 443 din 9-15 august 2012
Sportivii noştri trebuie motivaţi   interviu cu psihologul sportiv Silviu IONIŢĂ jpeg

În multe cazuri, cînd privim o competiție sportivă apare impresia că sportivilor români le lipsește ceva. Nu au constanța pe care ai aștepta-o de la ai, pierd în situații în care ar fi putut să cîștige, pare că de multe ori nu au chiar o mentalitate de looser, cum se spune. Cum se vede asta și cum se explică din perspectiva unui psiholog sportiv?

În primul rînd, remarc că nu prea există o asemenea componentă mentală la sportivii noștri de performanță. Observ că antrenorii noștri au ajuns un fel de preparatori fizici care se mai ocupă și de partea tehnică și poate de cea tactică. Dar nu există persoane care să se ocupe și de partea psihologică, care înseamnă controlul emoțiilor și dobîndirea anumitor abilități psihologice ce înlesnesc succesul și performanța. Iar acest lucru se vede în jocul pe care-l practică, și la nivel individual, și la nivel de echipă.

Presupun că problema e foarte bine cunoscută, pentru că ea e și foarte vizibilă și foarte comentată. În aceste condiții, de ce nu se face mai mult apel la specialiștii în psihologie?

E vizibilă, mai ales că în străinătate există mai mulți specialiști care colaborează în jurul fiecărui sportiv de performanță, ca să nu mai vorbim de echipe. Sînt psihologi care se ocupă de dinamica unei echipe și, în același timp, sînt și psihologi care se ocupă de consilierea individuală și de găsirea acelui optim de performanță care să-l ducă pe fiecare sportiv către vîrful posibilităților sale. În Occident, pe lîngă preparator fizic, maseur, medic sau cei care se ocupă de tactică și logistică, partea psihică este foarte bine exemplificată. La noi, din păcate, din contactele pe care le-am avut cu antrenori din diferite sporturi, am constatat că această componentă este pur și simplu exclusă. Într-un singur caz am fost contactat de un antrenor, fost tenisman de performanță, pentru a consilia o fată care are potențialul de a ajunge campioană, dar care clachează de cîte ori e în concurs. Iar acest fapt e ceea ce am constatat eu în lumea noastră sportivă, românească: foarte mulți sportivi care au potențial de a atinge performanțe maxime, și chiar le ating la antrenamente, nu reușesc să-și păstreze aceste vîrfuri de performanță în competiții și concursuri importante. Au rezultate mediocre. De ce nu se recurge mai mult la psihologi? Să vă dau un exemplu. Acum consiliez o tînără sportivă care, la categoria ei de vîrstă, e printre cele mai bune la badminton, și m-am trezit că antrenorul ei a intrat în competiție cu mine. Asta, deși i-am explicat foarte clar care e cadrul meu și am precizat că eu nu fac decît să-l ajut pe el să-și atingă rezultatele, nu intru în partea tehnică sau în cea tactică. Eu mă ocup de partea de încredere în sine, de stabilirea unor obiective, de găsirea unei motivații, de înțelegerea psihologiei de vîrstă în care se află. I-am spus că sînt dispus să lucrez chiar împreună cu el și să-i dau hinturi pe tema asta. Dar... aproape că m-a gonit de pe teren. M-a forțat să ies din cadrul sportiv și să lucrez cu ea în altă parte. Iar sportivii au nevoie de consiliere, și în spațiul lor de lucru, nu doar în cabinet. Această rivalitate apare pentru că nu se înțelege ce se întîmplă pe partea psihologică. Antrenorii nici nu o iau în considerare. Un sportiv de performanță se creează încă de mic. Nimeni nu începe de la 14 sau 16 ani, ci mult mai devreme. Deci, e vorba de psihologia unui copil de 5, 6, 7 sau 8 ani, iar ei se raportează la el ca la un adult, așteptînd performanțe și punînd o presiune incredibilă asupra lui. Apoi, în fiecare etapă de vîrstă se raportează la el identic. Noi știm foarte bine că în fiecare asemenea perioadă există anumite preocupări și achiziții, pe diferite paliere. Jocul, preocupările și relațiile se transformă și, dacă nu se ține cont de asta în viața sportivă a unui copil dus spre performanță, nu iese nimic. Cele mai multe probleme pe care le am sînt legate de neînțelegerea acestor chestiuni. Nimeni nu ține cont de psihologia specifică vîrstei și, de multe ori, tînărul ajunge să se revolte. Lucrez acum cu un băiat care a fost campion național la înot anul trecut. Intra în lotul european și cîștiga medalii. Acum, deoarece are 17 ani și a intervenit problema, serioasă, cu fetele, respinge totul. A ratat intenționat baremurile pentru lot.

Înțeleg că, pe lîngă faptul că pregătirea psihologică lipsește în timpul formării, cînd sînt mici, nici ulterior, la marile echipe, acolo unde sportivii sînt deja formați, nu se face și nici nu se pune vreun preț pe pregătirea psihologică.

Se pleacă de la premisa că un sportiv de performanță ar trebui să-și gestioneze singur aspectele emoționale, psihice, relaționale. Dar sportivii sînt cazuri aparte. Pot fi încadrați în categoria copiilor speciali, chiar a celor cu probleme, pentru că mediul lor de viață a fost unul destul de autist. Copiii, care fac performanță, nu și-au permis să interacționeze firesc, din punct de vedere social, cu cei de vîrsta lor. Ei au un program de viață draconic. Contactele lor sociale se restrîng de obicei la echipă și la partenerii lor de antrenament. Iar cînd apar schimbări hormonale, probleme specifice vîrstei, probleme acasă sau cu școala, anumite blocaje, le este foarte greu și nu știu să le facă față. Lumea presupune însă că, dacă au obținut niște performanțe, ar trebui să fie gata să facă față și altor situații. Nu este așa. Pentru că, la 14-15 ani, sînt dezvoltați și arată ca niște adulți nu înseamnă că trebuie să ne raportăm la ei, din punct de vedere emoțional, mental și social ca la niște adulți. Iar în cazul unei echipe sportive, se presupune că ea ar uniformiza interesele. Dar noi știm că echipele sînt formate din oameni cu interese individuale și că trebuie să existe un lider foarte puternic, formal și informal, care să-i coalizeze în jurul unui obiectiv. De obicei, obiectivele sînt aruncate... așa, de cîte un patron: cîștigăm campionatul. Ceea ce este atît de vag... și nu permite o orientare pe un termen scurt. Să cîștigăm campionatul înseamnă un an. Este enorm. Ei au nevoie să fie învățați să-și cuantifice și efortul, și performanța, și concentrarea, pe termen scurt și mediu. Cred că nici nu se dorește această introducere a componentei psihologice pentru că ea presupune întărirea personalității sportivului. Îi crești încrederea în sine, îl ajuți să-și găsească identitatea și propriul drum. Şi sincer să vă spun, anumiți patroni și antrenori nu vor asta. Nu le convine ca sportivul să capete personalitate și să le spună „nu, ăsta-i drumul meu, eu vreau să merg în acest fel, am un obiectiv personal“. Iar patronii sau antrenorii doresc să-i păstreze la un nivel destul de infantil, ca să-i poată controla și manevra, chiar dacă ei au 20-25 de ani. În fotbal, mai ales, vor să-i vîndă și să-i cumpere cum li se pare profitabil. }ineți minte că au fost multe cazuri în care jucătorii erau tranzacționați ca pe o piață de sclavi. Cînd erau întrebați, se vedea că ei nici nu știau ce urma să se întîmple, spuneau că asta știe patronul. Mi se pare inadmisibil, pentru că un sportiv de performanță, ca să atingă un anumit nivel, are nevoie de un plan personal de viață și de anumite obiective pe care el să și le asume și să le urmărească.

Am observat că la tenis avem 5 (și la un moment dat am avut chiar 7) sportive românce în prima sută de jucătoare din lume, dar nici una nu intră măcar în primele 25. Nu trec de un anumit prag. Există vreo explicație legată de mentalitate, de psihic?

Ca să ajungi la performanța maximă e nevoie de o anumită filozofie a vîrfului de performanță. Andre Agassi povestește asta în cartea lui. Se chinuia să cîștige un turneu de Mare Slam și ajungea foarte ușor pînă în semifinală și finală, avînd foarte mult talent, dar nu reușea să și cîștige trofeul, pentru că, atunci cînd ajungea la mingea de meci, intervenea gîndul că va cîștiga primul asemenea turneu și dintr-odată toată lumea se va uita la el altfel și va aștepta să cîștige din nou. Gînd care-l făcea să clacheze. Numai după mult timp a reușit să treacă peste acest prag devastator care necesită foarte multă responsabilitate. În aceste condiții, mulți preferă ca, din talent și cu un pic de muncă, să ajungă pînă într-o zonă călduță unde să fie bine văzuți, și nu depășesc un anumit prag. Ar avea nevoie de foarte multă tărie psihică să facă asta. Cei care au trecut totuși de un anumit nivel sînt aceia care au mers la diferite academii din străinătate sau au apelat la antrenori care au avut o echipă în spate sau au știut să formeze una. E o discrepanță între modul în care se abordează această chestiune la noi și în străinătate. În afară, sportivul e văzut ca un client, ca o persoană care trebuie promovată într-un fel similar, aș spune, cu un om politic. La noi, dimpotrivă, patronii sau antrenorii sînt în față iar jucătorii sînt ca niște instrumente ale lor prin care își satisfac anumite orgolii și obiective. De asta nu se ajunge la performanță decît întîmplător, cînd prind o zi specială în care nimeni n-ar putea să le facă față. Așa apar performanțe singulare cu care noi ne mîndrim, dar nu știu cu ce ajută să bați din cînd în cînd o echipă mare (Anglia la fotbal, de exemplu) sau un jucător important.

Cum se explică totuși că înainte de 1989, în condițiile în care psihologia sportivă nu exista și nu mai exista nici măcar o facultate de psihologie în România, au apărut sportivi mari și performanțele păreau a fi mult mai dese și mai importante?

Atunci era un sistem. Eu, de exemplu, abia intrasem la școală cînd au venit cei de la Dinamo să recruteze talente. Astfel am făcut doi ani de gimnastică de performanță. Apoi am continuat la tenis. Sistemul pornea de la un principiu rusesc potrivit căruia cantitatea naște calitate. Toți copiii, care aveau un cît de mic interes sau ai căror părinți îi îndemnau către sport, ajungeau în acest sistem care-i tria, pînă cînd se formau grupe mici și foarte bune. Dădea rezultate chiar fără pregătire psihologică. Acum nimeni nu mai vine la școală să te întrebe și să te testeze dacă ai vrea și ai putea să faci sport de performanță. Iar dacă nu sînt împinși de la spate să facă anumite activități, copiii nu fac nimic fiindcă asta e dinamica vîrstei. Nu mai există decît o categorie de copii care fac sport, cei orientați și susținuți de părinți către asta. Sînt părinți care vor să le creeze o condiție fizică sănătoasă sau să le formeze caracterul. Înainte nu era nevoie de vreun efort, statul își asuma susținerea copiilor în sport. Astăzi nu mai poți face sport fără bani.

La sportivii cu care ați lucrat, ați sesizat un fel de... să-i spun balast mental. Adică, o frînă care vine din educație sau din faptul că nu trăiesc într-un mediu competitiv, un mediu în care să fie stimulați să dea maximum din ei, să nu renunțe la luptă, să nu se considere prea ușor învinși și să știe totuși să și piardă?

Se simte asta în lipsa de motivație. Copiii, cu care lucrez, nu au învățat să-și integreze acea motivație intrinsecă fără de care performanța nu poate exista. Sînt două categorii mari de motivații: extrinsecă și intrinsecă. Cea extrinsecă, externă, e de obicei recompensa sau pedeapsa.

Biciul și zăhărelul.

Exact. Dar cea care generează resursele din propriile obiective e cea intrinsecă. Apare și o buclă de feedback de tipul: „Am făcut pentru mine și mă simt bine; e un lucru pe care mi-l doream, l-am reușit și mă simt bine“. Pentru că nu există acest fel de educație de care vorbeați, ei nu reușesc să treacă de la motivația extrinsecă la cea intrinsecă. Copiii au devenit acum și răsfățați iar antrenorii nu-i mai pot urechea. Trebuie să se poarte cu copilul cu mănuși iar el înțelege că e cumva intangibil și că nimeni nu trebuie să pună presiune pe el. De aici apar foarte multe probleme. În schimb, partea cu recompansa e așteptată de toți. La sfîrșit de an școlar, acum, toți copiii se așteaptă să ia premiul întîi. Şi profesorii au ajuns să joace după acest sistem. Se ajunge astfel ca, într-o clasă cu 30 de copii, 20 să ia premiul întîi și ceilalți, premiul doi. Păi, ce mediu concurențial mai e ăsta? Măcar de s-ar face un sistem în care să fie valorizată fiecare aptitudine (cel mai bun matematician, cel mai bun sportiv etc.) și în care fiecare să-și găsească locul. Altfel, se ajunge la o demotivare generală. Psihologul poate rezolva asemenea lucruri, dar nu de unul singur. Pentru cei care fac performanță, ar trebui să funcționeze triunghiul format din părinți, antrenor și psiholog.

Poate că trebuie să vă întreb și ce anume face mai exact psihologul sportiv. Cu exemple.

Ca o simplă definiție, noi de obicei însoțim sportivul și-l ajutăm să-și atingă vîrful lui de performanță, prin stabilirea unor obiective personale și a unui plan. Încercăm să definim un plan de viață și o perspectivă asupra locului în care vrea să ajungă și a felului în care vrea să se identifice (ca fiind sportivul care a făcut nu știu ce). Noi îl ajutăm pe sportiv să-și clarifice lucrurile astea din propria lui perspectivă.

Să-și facă ordine în gînduri și în planuri.

Da. Eu lucrez holistic și încerc să integrez părțile fizică, mentală, emoțională, relațională și, să zicem, cea spirituală, care ar înseamna mai degrabă concepția lui despre lume și viață și ce vrea să facă prin sport. Unii fac sportul ca pe o profesie, alții îl consideră chiar propria viață. Kasparov zicea că „șahul este motorul vieții mele, dar nu este sensul ei“. Asta e o filozofie care permite enorm. Kasparov face acum politică. Şi Năstase al nostru a marșat tot așa, pe identitatea puternică de sportiv, pe care a transformat-o într-un motor către alte obiective ale lui. Andre Agassi a folosit tenisul (pe care-l ura) dîndu-și seama, la un moment dat, că iubea mai mult ideea de a face ceva pentru alții și pentru copiii dintr-o anumită categorie, cu care rezona el. În clipa în care a înțeles că asta vrea, lucrurile s-au deblocat și a cîștigat foarte multă energie. Din păcate, a fost cam tîrziu. Dar și așa a obținut multe performanțe și, din banii cîștigați, a început să facă acele Centre pentru copii.

Deci, ca să revin, noi psihologii abordăm lucrurile holistic, în condițiile în care observ că antrenorii sînt preocupați prea tare de partea fizică, de ture de teren, de flotări... mai fac puțină parte tehnică de bază și puțină tactică. Asta, deși în clipa de față, majoritatea jucătorilor în tenis, de exemplu – că tot am vorbit de tenismeni –, oricum ajung la maximum din punct de vedere tehnic, au lovituri perfecte și servicii de peste 190 de km pe oră. Diferența dintre ei e marcată de partea mentală, de modul în care reușesc să-și gestioneze emoțiile și gîndurile în momentele de presiune din competițiile de nivel înalt. Noi psihologii îl vedem pe sportiv ca pe un tot, nu doar ca pe un pachet de mușchi care trebuie să dea numai lovituri perfecte. În clipa de față însă, lucrurile s-au mai complicat și din altă cauză. Părinții au început să devină un fel de manageri și chiar antrenori personali ai copiilor lor. Mă lupt cu ei să nu mai vină la antrenamente și în special la meciuri și să nu-i mai terorizeze de pe margine. Copiii sau adolescenții clachează de multe ori din cauza intervenției și a urletelor de pe margine ale părinților. Dacă urmăriți concursurile de tenis pentru copii și juniori, știți despre ce vorbesc. Pe lîngă asta, părinții se întîlnesc acolo și schimbă informații găsite pe Internet. Şi unul zice că a găsit nu știu ce iridolog, altul că a descoperit un formidabil maseur în cot, ori nu știu ce dietă. Toți se interesează și își plimbă copiii pe la tot felul de asemenea indivizi. Antrenorii se luptă să le explice că la club există și un preparator fizic, și un nutriționist foarte bun, în care ar trebui să aibă încredere. Dar ei, nu... preferă să meargă cine știe unde. Şi în loc să devină niște susținători ai performanțelor copilului, devin niște obstacole. Acasă, în loc să găsească susținere, copilul găsește reproșuri și sfaturi greșite. Pentru ei miza devine mult mai mare decît ar trebui să fie, devine o teroare. Iar sportul ar trebui să fie perceput ca un joc, ca o activitate plăcută, în care corpul, mintea și emoțiile sînt puse în armonie.

Cred că unii părinți vor ca propriii copii să reușească ceea ce ei înșiși n-au reușit în viață.

Da, asta e deja o problemă clasică, un mod prin care copilul e, pur și simplu, rupt din punct de vedere emoțional. Nu mai știe dacă face lucrul acela pentru el sau pentru tata. Motivația asta, să faci pentru părinte, nu ține mult. Cînd copilul capătă o brumă de autonomie și independență, pe la 14-15 ani, ea se duce. M-am ocupat de o fată, violonistă de performanță, care la 18 ani și o zi a luat vioara și a rupt-o, deși cîștigase o mulțime de premii internaționale. Asta pentru că mama ei o forțase prea tare cu vioara, de cînd era mică. La rîndul lor, antrenorii nu mai știu nici ei ce să facă și pe cine să mulțumească – pe patron, pe părinte care dă banii și are grijă să le amintească asta.

Iar noi, psihologii sportivi, sîntem foarte puțini. De fapt, pentru sportivi la nivel independent, sincer vorbind, nu mai știu altul ca mine. Pentru echipe mai sînt. Am o prietenă care e la lotul național de patinaj și care se ocupă și de hochei, și de juniori, și de seniori. Mai cunosc un psiholog sportiv care era la FC Național și un altul care a intrat la Dinamo, la echipa de fotbal, acum cîțiva ani. A reușit să stea acolo o lună de zile. Principiile lui n-au fost acceptate. Mai apare și confuzia prin care, în loc de psihologi, se aduc psihiatri.

Poate că e și cazul, uneori, mai ales pentru patroni.

Pentru patroni sînt sigur că de multe ori e cazul. Dar se aduc psihiatri care au prestanța unei cariere în spate, pe partea lor, dar n-au habar de ce înseamnă contextul și psihologia sportivă. Psihologul sportiv trebuie să fie mult mai aplicat.

Pe de altă parte, aș mai remarca și că sportul de performanță nu mai e valorizat. În afară de fotbal, celelalte sporturi au devenit obscure. La scrimă avem campioni europeni, la gimnastică avem în continuare rezultate. Dar dacă întrebați pe stradă, mai știe cineva numele campionilor sau care sînt ultimele medalii cîștigate? Înainte, identitatea de sportiv care a cîștigat ceva era importantă. Poate și faptul că erau bine văzuți în societate era o motivație în plus pentru sportivi. Acum nu-i mai recunoaște nimeni. Mai apar la televizor doar cînd se iscă vreun scandal, că unul a divorțat sau are o aventură, ori că nu știu ce sportivă a pozat pentru Playboy. Cum să mai găsească motivații dacă nu-i ajută nimeni și nici nu-i recunoaște nimeni? Iar sportivii nemotivați rulează la întîmplare. Vîrful de performanță e atins la întîmplare și nu e susținut, nu sînt învățați să treacă peste momentele grele, nu sînt învățați ce să facă cu succesul și așa mai departe.

Pare și că sportivii noștri nu-și țin totdeauna bine nervii în frîu.

Avem o agresivitate negativă. La fotbal, de exemplu, unde se vede cel mai bine, aceasta devine un obstacol în calea jucătorilor și a echipelor, pentru că, prea des fiind dați afară jucători din teren, echipele rămîn descompletate. Echipele străine joacă tare, dar cu sportivitate, se luptă pentru minge și încearcă să-și arate puterea, nu dau la picioare. Nu e un cîmp de luptă acolo, ci un loc bine reglementat de niște reguli sportive, de fair play... Dar în loc să știe foarte bine regulile și să-și folosească agresivitatea în acel cadru, adică să-și folosească energia pozitiv și să se afirme urmărind un țel, ei folosesc energia asta pentru a distruge ceva. Şi, inevitabil, se distrug și pe ei înșiși, și echipa. 

a consemnat Andrei Manolescu

Foto: A. Manolescu

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Podul peste Dunăre de la Brăila arată jalnic. Asfaltul a crăpat și s-au format șanțuri ca pe „arătură”, spun șoferii VIDEO
Șoferii care trec pe podul peste Dunăre de la Brăila sunt revoltați. Deși a fost dat în folosință în urmă cu un an, podul arată deplorabil. Asfaltul a crăpat și s-au format numeroase șanțuri, exact ca pe un drum abandonat.
image
Surse: Dani Mocanu a rămas fără permis după ce a fost prins „zburând” pe A2. Ce viteză avea manelistul
Polițiștii au amendat sâmbătă, 13 iulie, șoferul unei mașini marca BMW, care circula cu o viteza uimitoare pe A2. Potrivit unor surse, la volan s-ar fi aflat manelistul Dani Mocanu.
image
Turiștii, terorizați de marea de alge de pe litoral. „Acolo unde au curățat, valurile aduc din nou cantități mari de alge” VIDEO
Zeci de mii de turiști goniți de caniculă în stațiunile de pe Litoral au parte, în aceste zile, de o surpriză mai puțin plăcută: apele Mării Negre au devenit verzi din cauza tonelor de alge aduse la mal și care miros a hazna.

HIstoria.ro

image
România anului 1944, văzută din exil: „Sfârșitul lumii noastre”
Ajuns în Elveția, Constantin Argetoianu se miră de calmul și liniștea care domnesc în rândul localnicilor și imediat ia pulsul celor câțiva români aflați aici.
image
Un cărturar francez justifică argumentat Comunismul lui Sadoveanu
„Războiul rece bîntuia și printre intelectuali. În acest context, Sadoveanu, care făcuse deja alegerea în 1944, în timpul răsturnării de situație prosovietice acționînd convins potrivit conștiinței sale umaniste, este pus în situația să aibă luări de poziție fără echivoc în favoarea noului regim”.
image
Războiului din Pacific: decriptarea codului japonez JN-25b
Un salt major pentru SUA în domeniul informațiilor a avut loc în februarie 1942, când criptanaliștii US Navy au început decriptarea mesajelor japoneze trimise cu ajutorul codului naval standard JN-25b.