Drobul de sare
Cînd trece camionul pe stradă, cînd vecinii de deasupra se distrează, dîndu-se cu rolele prin casă, cînd motociclistul îşi ambalează „motorul“ sub balconul tău, cînd mass-media anunţă, aparent neutru şi obiectiv, că „azi a mai avut loc un cutremur în Vrancea“, sau cînd profeţi de tot felul apar şi denunţă venirea „marelui cutremur“, trebuie să recunoşti că te cam ia cu un uşor fior.
Pentru că este ceva contra căruia nu poţi lua o pastilă, nu te poţi vaccina, pentru prevenirea căruia nici măcar mersul la doctor din timp nu te poate ajuta. E frica inoculată de cutremur, acel ceva pe care nu-l poţi controla. Sau cel puţin aşa spun cei mai învăţaţi.
Căci dacă e să le judeci tu mai bine, metode trebuie să existe. Iar dacă nu există, se pot inventa. Bunăoară, acum cîţiva ani, au fost inventate şi comercializate acele dispozitive cu avertizor seismic care te anunţă cu cîteva secunde înainte cînd se va produce un cutremur. Variantele brevetate însă – vorbim de cele care analizează provenienţa undei de şoc şi nu se declanşează la orice fel de vibraţie – costă de la cîteva sute la cîteva mii de euro. Cum tentaţia de a-ţi cumpăra un asemenea dispozitiv e mare, dar de obicei buzunarul – mic, n-a trecut mult şi au apărut şi fake-urile, sau variantele nebrevetate (prin pieţe, mai ales), despre care se spunea că sînt la fel de eficiente şi mult, mult mai ieftine. Au fost mulţi sceptici, dar şi dintre cei care şi le-au cumpărat, cu speranţa că la un moment dat le vor salva viaţa, la un preţ rezonabil.
Poveştile despre utilitatea acelor aparate sînt teribil de amuzante pentru ascultători, uşor jenante însă pentru povestitor. Fiind foarte sensibile la orice fel de trepidaţie (pentru acuitate), la fiecare huruit de maşină sau vibraţie de pickhammer, dispozitivele începeau să piuie, dînd startul goanei. Beneficiarul sărea într-o clipă ca ars, după ce inima i-o lua razna, se repezea ca nebunul spre uşă, socotind că cele cîteva secunde pînă la declanşarea dezastrului îi vor fi de ajuns ca să iasă din bloc. Dădea adevărate mostre de performanţă sportivă, sărind cîteva trepte deodată, privind dement înainte, avînd un singur ţel. Să iasă, să se salveze. Scopul era într-adevăr atins – în trei secunde se afla în faţa blocului, cu părul vîlvoi, cu respiraţia întretăiată, în chiloţi şi în papuci, încercînd să dea explicaţii vecinilor. Cutremurul ’ăl mare nu venise, iar drobul de sare avea să continue să stea pe marginea dulapului.
S-au mai inventat şi cuştile de protecţie anticutremur. Din oţel şi beton armat, dotate cu apă şi conserve, rezistente la prăbuşirea unei clădiri cu mai multe etaje. Bineînţeles, cum banii sînt din nou o problemă, spiritul inventator din români s-a deşteptat. Cineva, pe un forum, dădea soluţia: „M-am uitat şi eu pe poze, am văzut cum sînt făcute şi am impresia că le pot confecţiona mult mai ieftin“ – scria respectivul, venind şi cu soluţia proprie, mai convenabilă: umplerea ţevilor de susţinere a cuştii cu ciment. Cu asemenea ţevi, şi mai ales la preţul la care ar ieşi, cui îi mai păsa de „detalii“ precum inginerie, rezistenţă sau noţiunile de fizică?
„Dacă simt că începe să se mişte“ – îmi mărturiseşte o doamnă, locuitoare a unui apartament (de casă cu bulină!), „ştiu că trebuie să stau sub tocul uşii“. Atîta doar că tocul uşii casei sale este deja lăsat pe o parte, ceea ce indică probabil că adăpostirea sub el n-ar fi cea mai bună soluţie. Mai ştie şi că trebuie să se ghemuiască, cu palmele lipite de podea. „Pînă mă aşez eu, trece cutremurul“, zice, zîmbind hîtru. Îmi mai spune că a auzit că e bine să te aşezi în unghiul format între duşumea şi una dintre laturile unei mese. Îmi arată masa: bătrînească, de lemn, moştenire de la străbunica, unul dintre acele obiecte de mobilier care trebuie folosite cu instrucţiuni ferme (nu te lăsa prea tare pe ea că se rupe, nu o împinge că-i pică picioarele, nu o trage că-i pică blatul etc). A mai auzit de baie. Mai precis de cadă. Dacă vine cutremurul cică să te bagi repede în cadă (utilitatea salvatoare, recunosc, nu o prea înţeleg, că dacă pică tavanul sau te prăbuşeşti prin duşumea tot aia e). Dacă însă asta ar fi ultimul refugiu, atunci chiar că situaţia e una albastră. Cada ei e veche, de fontă, deja ruginită, iar sub sifon stă cu un mic lighenaş, ca să nu inunde vecinii.
Bineînţeles, din toate aceste „tehnici“ de supravieţuire în caz de cutremur, nu fac parte cele reale. Consolidarea clădirilor rămîne încă într-un tărîm utopic. Expertiza tehnică – la fel. Unii dau vina pe lipsa de bani, alţii – pe dezinteresul administratorilor. Pînă la urmă, cea mai bună metodă să te păzeşti, dacă nu de cutremur, cel puţin de perspectiva lui, rămîne ignorarea drobului de sare, datul din umeri şi speranţa că, dacă va fi să fie, nu va fi chiar atît de rău.
