Victoriile de azi, întîmplări fericite
Pe culoarul îngust vine o fată. Cineva, un tip înalt, elegant, o ține de umeri și o ghidează. Fata are degetul mare al piciorului drept prins într-un bandaj alb și călcîiul stîngului într-un bandaj roșu. Alt pansament îi înflorește pe încheieturile degetelor de la mîna dreaptă. Merge așa, cam rigidă, pentru că o doare și ceafa. Nu-și poate roti capul decît odată cu tot corpul.
Din codițe ies fire răzlețe de păr, dar kimonoul e încheiat corect peste piept, centura strînsă bine. Domnul în costum o prinde iar de umeri și o întoarce spre ieșire. Urmează controlul doping. Fata se supune, pleacă, lăsînd în urmă un amestec de regret și de fericire sugrumată. Două lucruri neamestecabile care se amestecă totuși.
Fata este o femeie care va împlini 30 de ani pe 30 august în anul celei de-a 30-a ediții a Jocurilor Olimpice. O cheamă Alina Dumitru. Domnul elegant este Octavian Morariu, președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român.
Alina e campioana olimpică de la Beijing, prima campioană olimpică a judo-ului românesc. Acum, la Londra, a luat argint. Adăugăm trei medalii mondiale de bronz, opt titluri europene și alte două bronzuri, și rezultă o carieră cum rar se întîlnește chiar și în sportul la cel mai înalt nivel. O carieră și o viață.
De-a lungul timpului, România a strîns sute de asemenea povești. Povești ale succesului și ale suferinței pentru că, împotriva oricărei logici, sportul de performanță doare. Situația Alinei nu e o excepție. După o zi de competiție la judo, ieși lovit, vînăt, bandajat. După o zi de competiție la scrimă, îți numeri urmele armelor adverse pe corp și pierzi șirul. După o viață de maratoane, nu e bucățică de piele care să nu poarte o urmă de traumă.
Nu e un apel facil la lacrimi. Oamenii aceștia știu în ce se bagă atunci cînd se apucă de sport, cînd încep să devină din ce în ce mai buni, cînd cîștigă, cînd se retrag și duc cu ei, de-a lungul anilor, o sciatică, un genunchi nerefăcut sau cine știe ce altă afecțiune cronicizată.
Dar e sport de performanță și trebuie făcut. De ce? Poate doar pentru iluzia minunată de a putea participa din patru în patru ani la acea imensitate care se numește Olimpiadă. Sau în fiecare an, la Campionate Mondiale și Europene. De a participa, de a cîștiga, de a ști că lumea te vede, te aplaudă, te apreciază. Că ține cu tine.
România a avut mereu, din anii ’50 încoace, sport la cel mai înalt nivel. Și mulți sportivi, de toate nivelurile și categoriile de vîrstă. Cum spun clișeele genului – „o bază largă de selecție“. Totul pornea de la orele de Educație fizică din școli, care erau obligatorii în programă, cel puțin două, dacă nu și trei pe săptămînă. Mai mult ca sigur, și de la absența altor distracții. Un film la Cinematograful Flacăra nu rivaliza decît în parte cu o după-amiază petrecută pe maidan, împreună cu prietenii, bătînd fără odihnă o minge. Orice fel de minge. De acolo se năștea rivalitatea rudimentară, nerafinată și neinfectată.
Cu multe cluburi școlare în funcțiune, o primă selecție se făcea direct în școli, la orele de sport, cînd profesorii și antrenorii de diverse specialități îi alegeau pe cei mai talentați. Aceștia intrau în program, pașii fiind loturile de cadeți, juniori și apoi seniori.
Astăzi, acest lanț mai este posibil într-un procent infim. A fost retezat de la rădăcină, brutal și aproape definitiv, prin suprimarea caracterului obligatoriu al orelor de Educație fizică în școli. Au rămas mai puține ore, și acelea sînt facultative. Or, cine vrea să facă de bunăvoie ceva ce n-are nici măcar un strop de coerciție? Numai cei care își doresc mult acel lucru și care n-au nevoie să fie aleși pentru asta de un ochi versat. În consecință, foarte puțini.
Apoi, tot ceea ce înseamnă cluburi școlare, baze sportive și de cantonament a suportat din ’90 încoace un asalt susținut pentru desființare, vînzare și refolosire în alte scopuri. De cele mai multe ori, afaceri. Locuințe de lux pe terenuri bine plasate e o variantă. S-a mai subțiat o verigă din lanț.
Paradoxal, sportivii de top au, în zilele acestea, condiții mai bune decît în trecut, chiar dacă și atunci beneficiau de anumite privilegii. Accesul la anumite facilități – un exemplu ar fi Complexul Olimpic de la Izvorani – e mai simplu. Dar nu aici e problema, la felul cum sînt tratați sportivii de top, ci de unde mai luăm sportivi de top.
Nu se pune problema întoarcerii la sistemul de monitorizare a sportului din anii comunismului, chiar dacă atunci s-au obținut în mod constant rezultate de prestigiu. Viața, lumea de azi nu mai permit așa ceva. Fisura sau, mai degrabă, fractura provine din faptul că România nu mai are nici un fel de sistem. Reprizele de bătut mingea nu mai există, au concurenți puternici în toate uneltele tehnologiei moderne, pe care nici nu știu să le numesc aici. Sînt lucruri cu inițiale, prescurtări, nume de cod.
Cei care sînt acum la vîrf tind să rămînă tot mai izolați. Un antrenor extrem de reputat al României, care a adus cu sportivii săi puzderie de titluri olimpice, mondiale și europene, recunoștea cu amărăciune că „performanțele de azi sînt niște întîmplări fericite“. Nesupuse nici unui regim progresiv de creștere, ele provin din nebunia unora de a face scrimă, judo, gimnastică, tir sau kaiac-canoe. De a se supune deliberat durerii, pentru un rezultat incert. Ei sînt tot mai puțini.
Alina se răsucește cu tot corpul și pleacă din sală. Bandajele sclipesc. Pleacă și din sport, se retrage la 30 de ani, cu o nouă medalie olimpică de gît. Cine vine în locul ei? Și cînd te gîndești că răspunsul s-ar putea găsi într-o oră de sport obligatorie pe săptămînă!
Luminița Paul este jurnalistă la Gazeta Sporturilor și comentatoare la Eurosport.
Foto: L. Muntean
