„Nu poţi face balet ca un funcţionar” - interviu cu Diana MATEESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 440 din 19-25 iulie 2012
„Nu poţi face balet ca un funcţionar”   interviu cu Diana MATEESCU jpeg

În copilărie, cînd mă uitam admirativ la balerine, care făceau ca mişcările lor să pară uşoare şi naturale, mama mi-a spus că balerinele au sporuri asemeni minerilor. Mi s-a părut o comparaţie stranie…

Este adevărat. E vorba de gradul 1 la salarizare. Vorbim de efort fizic şi psihic – nu înseamnă doar a repeta o simplă mişcare, mecanic, ci necesită o muncă obositoare, pe care balerinii o fac zilnic, de foarte mici.

Cît ce se poate preda/învăţa, în dansul clasic, şi cît ţine de talentul şi abilităţile elevului?

De cînd intră în anul I, din clasa a V-a, e nevoie, în primul rînd, să-şi însuşească o anumită tehnică. Elevul începător trebuie să aibă nişte date fizice – este vorba despre acea poziţie „deschisă” către dans, o poziţie destul de dificilă, dacă nu o ai nativ, şi de o mobilitate foarte mare; apoi, trebuie să ai o inteligenţa a mişcării.

Cum se manifestă această inteligenţă motrică?

Ţine de instinct şi necesită o coordonare nativă foarte bună a braţelor şi picioarelor, iar asta se vede din felul cum mergi. Nici nu e nevoie de un test propriu-zis, acest lucru se poate observa pe stradă – sînt oameni care parcă nu au mîinile şi picioarele lor, sînt împrăştiaţi, desincronizaţi, iar pe aceştia în mod clar nu-i poţi pune să danseze performant. Apoi, e nevoie de viteză de reacţie, reflexe foarte bune... Desigur, toate aceste date native se formează şi se dezvoltă în timpul şcolii, însă elevul trebuie să aibă din start un potenţial.

De cînd începe formarea ca dansator şi în ce constau lecţiile?

În Rusia, selecţia se face de la 7 ani, la noi – de la 10-11 ani (clasa a V-a), vîrsta la care se consideră că pot fi asimilate noţiunile de bază în baletul clasic. Dar să „dresezi” corpul să stea într-o altă postură decît cea normală, o postură uneori nefirească, presupune mult exerciţiu. În nouă ani, elevul îşi însuşeşte cît se poate de corect o anumită poziţie a corpului şi tehnica dansului clasic. Învaţă în fiecare an elementele de bază, iar apoi, la liceu, se adaugă puţine elemente noi. Greutatea constă în felul în care reuşeşti să combini exerciţiile, în dinamica şi rapiditatea acestora. Iar succesiunea mişcărilor trebuie să fie logică, fluidă, pentru că altfel totul devine geometric, ţeapăn.

Noi, la sală, nu avem caiete de exerciţii. Fiecare profesor face mici coregrafii, zilnic, adaptate în funcţie de corpurile copiilor pe care îi are. Eu nu pot prelua o lecţie de la Balşoi sau de pe YouTube, ca pe o aspirină, iar apoi să le-o predau elevilor mei, aşteptînd să se întîmple minuni, pentru că nu se vor întîmpla. Trebuie să-mi stabilesc foarte bine scopul şi, în plus, trebuie să obţin un numitor comun, iar asta e foarte greu într-o curs de balet care ţine cît cel de cultură generală.

Cîţi elevi sînt într-o grupă?

Pentru a se constitui o grupă este nevoie de minimum cinci elevi, deşi ar trebui un repertoriu individual, aşa cum avem la liceu, de exemplu. La cei mici, deprinderea tehnicii, studiile de fiecare zi se fac în grupe. Avem şi grupe cu nouă elevi. Imaginaţi-vă sala de curs, numai dacă ridică piciorul în faţă un singur elev şi vă veţi întreba cum încap toţi acolo. Cred că sîntem unica ţară din Europa care nu are o locaţie adecvată profilului. Înainte de cutremurul din 1977, ni s-a dat un spaţiu în spatele Operei, s-a săpat fundaţia, a pornit, iar apoi a venit cutremurul şi s-a sistat tot. Şi de atunci am făcut mai multe demersuri la Primărie, la Guvern, am încercat inclusiv cu fondurile europene. Deocamdată, ne tot amînă...

Mai mult, la liceu, noi sîntem prima instituţie de gen din această ţară care, după ’89, nu a avut sîmbătă liberă. Noi chiar facem sîmbăta cursuri oficial, pentru că avem săli puţine (şi improprii) şi nu putem aranja materiile. În plus, lucrăm cu cei mari în sălile Operei. La etajul următor, pentru a avea un spaţiu cît de cît mai mare pentru clasele a IX-a şi a X-a, cu care lucrăm în şcoală, am spart pereţii dintre clase şi am făcut o sală mai mare. Însă plafonul este tot jos. Cu alte cuvinte, nu poţi să ridici, nu poţi executa mişcările dorite, iar efectul de seră e cumplit. Dar cu toate astea noi chiar facem performanţă. Avem copii care iau premii internaţionale.

Ce îi mai trebuie unui dansator bun pentru a deveni un artist complet?

În paralel cu tehnica, trebuie să-i formezi copilului personalitate de artist – fiecare mişcare trebuie să-i transmită ceva spectatorului, iar pentru a transmite ceva trebuie ca tu să-ţi induci acea stare. Dacă nu ai talentul şi plăcerea de a dansa, e foarte greu să treci de bariera scenei. Un dansator fără vibraţie e ca şi cum ar avea un geam în faţă, nu transmite nimic. Dincolo de faptul că dansul clasic este o formă de exprimare personală, trebuie să fii generos pentru a face performanţă şi să ai un ritm interior coerent.

Pe scenă, după un minut şi jumătate, cît durează o variaţie, ieşi epuizat, stors ca o cîrpă. Este foarte greu ca, într-un minut, să ai grijă tehnic, interpretativ, muzical, să transmiţi emoţie, toate acestea executate simultan. De aceea, în timpul antrenamentului, se ţine cont de toate, nu doar de tehnică. Sînt oameni care au... spirit, charismă. Fără ea, te uiţi la dans ca la ceva geometric, simetric, ordonat, în proporţii frumoase, admiri un corp frumos în mişcare... dar atît. Nu e artă.

Regăsiţi pasiunea şi dăruirea necesare practicării acestei meserii la elevii dvs.?

Ca să faci balet de calitate, să poţi trăi de pe urma practicării lui, trebuie să fii dedicat, inteligent şi extrem de informat. Din păcate, din cauza salariilor mici, oamenii foarte buni decid să plece, şi nici măcar nu poţi să le reproşezi ceva. Iar cei care rămîn pierd, uneori, acea pasiune, iar asta se vede în spectacole. Noi, profesorii, încercăm să le inducem elevilor o energie care să nu le permit blazarea, să nu urmeze acest drum, al dansului, ca un funcţionar.

Spuneţi-mi un coregraf care v-a impresionat...

Dintre toţi coregrafii de contemporan, pentru mine Jiří Kilián este un zeu, compune coregrafii de 30 de ani. Felul în care a evoluat este remarcabil. Mă uit la tot ce poate să facă din punct de vedere al dansului cu un corp uman. Ia o mişcare şi o dezvoltă la infinit. Totul curge, parcă acolo se încalcă toate legile fizicii, toate legile firescului, ale naturalului, ai senzaţia că este trucat. Dansatorii lui par din plastilină, se transformă dintr-o formă-n alta. E colosal. E adevărat că are un stil special, pe lîngă clasic abordează şi tehnica Martha Graham sau pe a lui José Limón, sînt mai multe tehnici care împreună duc la ce vrea Kilián să obţină. Din punctul acesta de vedere, al exploatării corpului pînă la capăt, el este desăvîrşit.

Credeţi că baletul este mai restrictiv tocmai pentru că nu are aceeaşi libertate ca dansul contemporan?

Da, clasicul pleacă, totuşi, de la un alfabet anume. În cazul dansului contemporan, se porneşte de la idee. Există şi acolo anumite reguli – coregrafia trebuie să aibă o structură, să nu fie mişcarea egală, ca intensitate, să aibă o derulare, să plece de la puţin, să crească. Dansul contemporan este asemeni omului secolului XXI, cu aceleaşi frămîntări, angoase, stări diferite. La clasic, partea artistică este un fel de pantomimă (gesturile sînt făcute ca-n commedia dell’arte) însă clasicul este cel care formează absolut orice are legătură cu mişcarea corpului. Îl pregăteşte pentru absolut toate genurile. De altfel, în orice trupă de contemporan renumită din lume, toţi dansatorii sînt la bază clasicieni. Vreau să vă spun că au venit pe aici şi Kilián, şi Nacho Duato, la invitaţia unui impresar cu care lucrăm, şi chiar dacă acesta nu a avut posibilitatea mereu să ne dea bilete, ne-a chemat la repetiţiile generale. Pentru ei, fiind profesionişti, repetiţiile generale sînt, de fapt, un spectacol în sine. Şi înainte de repetiţia finală ei fac întotdeauna studii clasice ca metodă de încălzire. Mă uitam la ei şi am observat că oricare din ei (nu neapărat soliştii) poate să susţină o partitură solistică de clasic fără probleme. Au o rigoare şi o stricteţe extraordinare, dar, desigur, sînt şi plătiţi pe măsură. Cine intră într-o companie de genul acesta trebuie să fie multifuncţional pentru că, la ora actuală, nici o companie din lume nu mai are doar clasic în repertoriu, toţi au şi repertoriu contemporan.

Totuşi, poate că publicul s-ar regăsi, într-un fel, mai mult în dansul contemporan, în neliniştile pe care le exprimă…

Clasicul atacă alte zone sensibile ale omenescului. Dansul contemporan îţi pune pe tavă o problematică, te pune pe gînduri, pleci de la spectacol cu nişte lucruri care te frămîntă... În schimb, clasicul mizează pe acea frumuseţe a mişcării corpului omenesc, a armoniei şi a farmecului care vin din frumuseţea formelor care curg una după alta, care se transformă. Acest lucru îţi dă o stare de linişte, de bine, de frumos, pleci de acolo încărcat de energie pozitivă...

Pleci fericit de la spectacol…

Da, fericit. Vorbesc de baletele lui Ceaikovski; muzica din Lacul Lebedelor, imaginea, coregrafia originală de tip petits pas... Dacă vezi acest balet, pleci cu o încărcătură fantastică, unică. Din păcate, noi, la Operă, nu mai avem în stagiune Lacul Lebedelor, pentru că Oleguţ Danovski, băiatul lui Oleg Danovski (un maestru al coregrafiilor de ansamblu), cere drepturi de autor foarte mari... Prin urmare, generaţiile noi vor uita de Oleg Danovski şi tehnica lui se va pierde.

Se scriu şi compoziţii pentru balet clasic în prezent?

Nu, dar au existat unele tentative. S-a făcut un colaj din mai mulţi compozitori, pentru a pune în scenă Albă ca Zăpada, pentru copii. De obicei, în stagiuni sînt cuprinse balete care se dansează de sute de ani. În momentul în care vii cu un libret nou şi faci un balet nou, poţi eventual să soliciţi un compozitor să-ţi facă muzica, în măsura în care eşti dispus să plăteşti, dar ca Ceaikovski – mai rar. El simţea foarte bine mişcarea. Nu oricine poate să compună pentru balet. În balet, muzica dă accentele mişcării. Dacă eşti muzical, muzica îţi rezolvă 50% din tehnică, pentru că îţi ghidează dinamica mişcării. Evident, coregraful trebuie să fie un tip cu o cultură muzicală extraordinară.

Se constată o continuă scădere a nivelului educaţiei româneşti. Care este situaţia liceelor de coregrafie?

Da, nivelul de performanţă scade, cel puţin dacă vorbim din punct de vedere al procentului de elevi buni. În primul rînd, nu avem o bază de selecţie mare; noi mergem prin şcoli şi ne promovăm cum putem, însă baletul nu este o meserie bănoasă – munceşti mult şi cîştigi puţin. Dacă ai unu-două vîrfuri pe an e perfect...

Cum arată programa la Liceul de Coregrafie?

Studiile sînt de profil mai degrabă umanist, pînă la gimnaziu toată lumea studiază exact ca la celelalte şcoli. La liceu fac şi balet clasic, dans contemporan, dans românesc, istoria baletului, istoria muzicii... Înainte aveam – dar au intervenit schimbări între timp – estetică, arta actorului; eu, elevă fiind, am făcut grimă, arta machiajului... Încet-încet s-au tot modificat materiile de studiu, a rămas în schimb istoria baletului, pe care eu o predau şi care intră la Bacalaureat ca materie de specialitate. Elevii trebuie să fie în contact cu toate genurile de artă, deoarece baletul cuprinde şi muzică, plastica corpului uman, noţiuni legate de tridimensional (cum îţi pui în valoare volumul), teatru şi actorie.

Ce şcoli profesioniste de dans există în acest moment în România?

Avem şcolile din Bucureşti, Cluj, Constanţa, Timişoara, Iaşi. Totuşi, din punct de vedere profesional, şcoala din Bucureşti e cea mai bună ca rezultate obţinute şi asta pentru că, pînă la urmă, aici au venit marii balerini, aici au predat, aici au fost pedagogi.

E un paradox, unde e şcoală nu prea sînt profesori...

Nu prea mai există, pentru că învăţămîntul presupune multă uzură nervoasă, dar pe bani puţini. Deşi este o sursă de venit sigură faţă de alte locuri. Cei din Operă, după cei ies la pensie, vor să se reprofileze pe şcoală, însă noi aparţinem de ministere diferite. Profesorii sînt patronaţi de Învăţămînt iar ei – de Cultură. Ca să poţi să predai, chiar dacă ai fost prim-balerin, trebuie să ai facultate de specialitate, trebuie să dai examen de istoria baletului, probă practică.

Ne gîndeam să înfiinţăm o secţie de pedagogie, ca să le deschidem cumva gustul elevilor pentru această specialitate. Motivaţia bănească nu o să existe niciodată; doar pasiunea şi ambiţia că scoţi din mîna ta artă, că plămădeşti ceva superb. Eu, cînd îmi văd foştii elevi de acum 20 de ani că au ajuns foarte bine, trăiesc o emoţie de nedescris. Însă e nevoie de experienţă pentru a profesa. Îţi trebuie zece ani la catedră... Şi nu e uşor. Una e să fii interpret şi alta e să înveţi corpul altuia, să-l înveţi pe cel din faţa ta să fie interpret. Mai mult, în fiecare an, la finele semestrului, dăm examene. Întîi avem oră deschisă (toate grupele sînt vizionate de profesori), iar la sfîrşit de an dăm examen eliminatoriu. Verificăm şi elevii şi profesorii non-stop. După atîţia ani, încă am emoţii la un examen pentru că, pînă la urmă, depinzi de altul, depinzi de reuşita lui din acea zi, e mai greu, deci, să stai în culise şi să fii la mîna celui de pe scenă, să te întrebi dacă îi iese execuţia sau nu...

Au unde să lucreze, în România, copiii care urmează studii de profil?

Pot merge şi în ţară, sau la Operă, de exemplu, dar acolo sînt posturile blocate de şase ani, aşa că nu se pot angaja, ci doar lucra drept colaboratori. Mai sînt cei care prind diverse contracte în străinătate... Şi mai exista varianta profesoratului, dar trebuie făcuţi paşi concreţi în acest sens.

Care sînt problemele principale cu care vă confruntaţi?

Ca să enumăr numai cîteva: lipsa unui spaţiu de lucru corespunzător (sălile de curs sînt puţine şi mici, elevii nu au loc să se mişte); lipsa unor concursuri şi festivaluri de dans; lipsa unui public bine închegat şi informat (atît pentru dansul clasic, cît şi pentru cel contemporan) şi, în general, faptul că, deşi avem copii talentaţi, sîntem extrem de rău-voitori şi de dezorganizaţi şi nu există interes pentru dans. Dar cu toate acestea, noi chiar facem performanţă, iar aceşti copii iau premii internaţionale sau ajung solişti pe marile scene ale lumii...

Diana Mateescu
este profesor de balet clasic la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti.

a consemnat Patricia MIHAIL

Foto: Foto Grill

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?

Adevarul.ro

image
Panourile solare, un dezastru ecologic care așteaptă să se întâmple? Ce spun experții
În timp ce sunt promovate în întreaga lume ca o armă crucială de reducere a emisiilor de carbon, panourile solare pot provoca un dezastru ecologic după 25-30 de ani, cât este durata lor de viață.
image
Cauzele cutremurelor din vestul României. INFP: „Asta pune o presiune enormă”
Cutremurul din Arad s-a simțit în Ungaria, Croația și Serbia. Seismologii explică ce cauze produc cutremurele din zona de vest a țării.
image
Cum a murit de fapt regele Decebal. Principalele ipoteze privind sfârșitul regelui dac
Decebal, regele dacilor, a murit în anul 106 d Hr, în urma înfrângerii în fața legiunilor romane, după două războaie epuizante. Deși, aparent, modul în care regele dac a murit este bine cunoscut, există mai multe ipoteze privind sfârșitul acestuia.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.