Plăceri şi plăceri
Cred că una dintre cele mai mari plăceri, dintre cele pe care le pot mărturisi, este aceea de a sta de vorbă cu prietenii. Am avut parte – şi sper să mai am! – de întîlniri în care am vorbit ore şi ore, nici nu mai ştiu despre ce, nici nu contează prea mult. Importantă în aceste întîlniri era bucuria de a te înţelege cu celălalt, de a rîde în acelaşi timp, de a anticipa aproape replica celuilalt, de a înţelege exact ce spune celălalt – ca să-l parafrazez pe prietenul Marin Mălaicu-Hondrari. Doi oameni pot folosi acelaşi cuvînt, să zicem dimineaţă, şi acest cuvînt să însemne pentru fiecare cu totul altceva. Se întîmplă adesea şi cred că asta e una dintre sursele nefericirii de pe lume. De aceea cînd doi oameni înţeleg exact acelaşi lucru spunînd dimineaţă, momentul ţine de zona miraculosului. Un miracol nespectaculos, însă esenţial. Plăcerea de a citi e legată şi ea de tipul acesta de înţelegere. Dincolo de naraţiune, de stil, de construcţie, sînt cărţi care parcă au fost scrise pentru tine special, care îţi vorbesc ţie anume. Ador să citesc lent, cu lungi pauze în care să stau cu ochii-n gol, să mă întorc la cîte o frază, să-mi amintesc de altă carte, s-o caut în bibliotecă şi s-o deschid peste cartea deja deschisă...
Dar plăcerile astea cer timp şi tihnă. Nu e uşor să te bucuri. Plăceri mai puţin pretenţioase sînt, pentru mine cel puţin, plăcerea de a mînca, plăcerea de a tricota, de a mîngîia pisica, de a bea o ţuică tare iarna, pe ger. Şi nu pot să nu mărturisesc plăcerea frivolă şi banală, dar nu mai puţin covîrşitoare, de a cumpăra pantofi, haine, cosmetice, fel de fel de fleacuri de care de multe ori nu am nevoie, dar care îmi trebuie de urgenţă, plăcere manifestată prin agitaţie, pupile mărite, tremurat, dat din coadă pe dinăuntru. Am şi perioade de sevraj manifestate prin apatie şi morocănoşenie, melancolie şi irascibilitate, care dispar numai cînd reuşesc să-mi cumpăr o bluziţă sau măcar o eşarfă, un ciorăpel fistichiu, satisfacţia cea mai mare fiind cînd găsesc lucruri de calitate la un preţ de nimica. Ţine de talent şi inteligenţă să dibui chilipirul! Ar mai fi apoi plăcerea de a nu face nimic – un lux pe care nu mi l-am mai permis în ultima vreme. Vorba vine că nu faci nimic. De fapt, stai cu ochii pe pereţi şi laşi gîndurile să zboare pe unde vor ele, fără nici o grijă, fără să-ţi pese cît e ceasul şi fără să te întrebi ce treabă ai mîine. Am învăţat cu greu că nu trebuie să laşi treburile zilnice să-ţi paraziteze tot timpul, nu trebuie să aştepţi vacanţa sau sfîrşitul de săptămînă ca să-ţi vezi şi de ale tale. Trebuie – aşa, ca un cod moral! – să furi timp pentru tine. Cum zice o prietenă, să te apuci de treabă devreme, să termini repede, ca să leneveşti apoi în voie. Mie însă nu prea îmi iese, de obicei mă moşmondesc ore la ceva ce altora le-ar lua doar cîteva minute şi amîn cît se poate de mult treaba, las cam totul pe ultimul moment. Vă sună cunoscut, probabil. Asta e, sînt convinsă, altă sursă a nefericirii de pe lume. Nici să fii leneş nu e uşor!
Adela Greceanu este scriitoare.
