Viaţa e, uneori, în altă parte
- argument -
Cîndva, în adolescenţă, am găsit o carte cu un titlu banal, pe care nu mai ştiu de ce am cumpărat-o: Bucuria lucrurilor mici. Nu cred s-o fi citit vreodată. La urma urmei, ce tînăr se împiedică de mărunţişuri, ce să facă cu ele?
Au trecut nişte ani şi mi-am dat seama că dacă nu ai grijă să-ţi cultivi plăcerile nu poţi ajunge prea departe. Viaţa se transformă într-un maraton de 100 de metri garduri, în care prinzi viteză, poţi să treci primul sau ultimul de linia de sosire, poţi să cîştigi bani, să conduci maşini şi să-ţi cumperi lucruri din ce în ce mai scumpe, dar degeaba.
Lipsa bucuriei ţi se va vedea pe faţă. E ca o boală necunoscută care scoate capul exact cînd te aştepţi mai puţin. E suficient să ne uităm la noi şi la cei din jur. Cînd au făcut ceva pentru ei care să-i bucure cu adevărat? Şi să nu se gîndească la vreun plan, o desfăşurare de forţe care să presupună efort financiar şi programare?
Mi-aş dori ca acest dosar să vă facă să vă gîndiţi la lucrurile care vă plac, dar pentru care vă găsiţi timp şi stare din ce în ce mai rar. Întrebarea „ce vă mai place?“ poate părea banală. Dar nu e deloc aşa. Mi-au spus-o şi cei care au acceptat provocarea de a scrie în acest număr. O să vedeţi, sînt texte emoţionante şi asumate, care vorbesc despre acea „irealitate“ imediată, de care avem cu toţii nevoie ca de aer.
Şi pentru că jocul e ca fiecare să-şi treacă pe răboj plăcerile, le inventariez, cu voia dumneavostră, pe ale mele.
În fiecare an aştept cu aceeaşi nerăbdare să văd marea şi cred că, oricît de nefericită aş fi, aş putea să mă vindec dacă stau ca o şopîrlă la soare. Sigur, trebuie să fie o plajă cu nisip, nu cu pietre. Îmi place să ies la o cafea şi un croissant la o cafenea mică de pe o stradă din centrul Bucureştiului, care atunci cînd e lumină afară, pare decupată din îndepărtatul Paris. Să înot mult, pînă cînd simt că toţi muşchii mi s-au încălzit şi lumea pe care am lăsat-o afară s-a îndepărtat.
Să mă uit la Vadú, pisica mea, cînd doarme. Să găsesc cărţi şi filme scrise/făcute parcă pentru mine, care se prelungesc apoi în vis. Mă bucură nespus un text care-mi iese. Îmi place să trec prin Parcul Ioanid. Să mănînc vara un peşte pregătit bine şi să beau prosecco rece ca gheaţa. Căldura pe care o aduce o seară de stat la taclale cu prietenii, gădina mea suspendată, să simt iarba sub picioare... Acum că mi le-am amintit, le simt deja mai aproape. Ceea ce vă doresc şi dumneavostră!
