O instituţie normală

În urmă cu un an, la Godot Cafe-Teatru din Bucureşti, a avut loc cea de-a 11-a ediţie a Clubului Dilema veche, ediţie care l-a avut ca invitat pe preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici. Punctul de plecare a discuţiei a fost preşedinţia EUNIC – reţeaua institutelor culturale din Uniunea Europeană, care a revenit, în 2010, preşedintelui ICR. Cît a valorat pentru România acel mandat la conducerea unei instituţii europene de talia EUNIC?

„Cînd am fost invitat să fac parte din EUNIC a fost poate o primă legitimare a prezenţei de doi ani a culturii române pe pieţele europene“ – a declarat preşedintele ICR.

„În lumea noastră, care nu mai legitimizează ierarhiile, căutînd mai degrabă să le înlocuiască cu formule de colegialitate, România suferă de un deficit endemic de legitimitate în faţa instituţiilor europene.“ Să fii valorizat „în afară“ nu merge de la sine, căci „am fost rupţi de lumea europeană timp de 50 de ani, iar în prezent trebuie să ne re-re-legitimizăm, şi doar prin confirmări repetate să creăm acel mecanism funcţional de tipul: eşti aici pentru că meriţi să fii aici.“

Pentru prima oară, unei instituţii culturale din România i s-a permis să devină un actor global, căci în aprilie 2011, ca preşedinte EUNIC, H.-R. Patapievici a condus întîlnirea „clusterelor“ EUNIC în Africa. „Pentru prima oară, în faţa actorilor tradiţionali din zonă, care sînt, previzibil, fostele puteri coloniale, a apărut un outsider, un român, România fiind considerată o ţară periferică în raport cu Europa. Acest lucru a fost remarcat de către intelectualii din Africa de Sud, care au perceput în această prezenţă o schimbare în abordarea europeană.“

Legitimitate, afirmare ca actor global şi posibilitatea de a angaja parteneriate – acestea ar fi cuvintele-cheie care ar rezuma triumful mandatului EUNIC pentru România. „Faptul că eşti deja la etajul 9, nu la etajul 2, îţi oferă dintr-odată vizibilitate, iar odată cu vizibilitatea, apar şi avantajele.“

ICR-ul, ca proiect instituţional, poate fi văzut aşadar, în totală legitimitate, ca „un nou început“. Fiind un proiect gîndit sistematic diferit de vechea abordare „ale cărei eşecuri le putem depista în adînc înrădăcinata lamentaţie care străbate orice intervenţie publică în privinţa cunoaşterii în străinătate a culturii noastre, lamentaţie căreia am vrut să-i punem capăt prin abordarea nouă“, care au fost paşii acestei noi abordări şi ce a făcut concret ICR-ul pentru pieţele culturale locale?

„Cînd am fost numit la conducerea Institutului, şapte institute erau în stare de relativă funcţionare, dintre care doar trei aveau schema de personal suficient de acoperită pentru o funcţionare relativă.“

Dar nu doar ocuparea posturilor vacante era problema, ci aducerea în posturi a oamenilor competenţi. „Pentru asta, trebuia ca posturile de referent să nu mai fie la dispoziţia mecanismului de rotire a cadrelor din Ministerul de Externe, ci să fie scoase la concurs, cu condiţia preliminară pentru un candidat de a cunoaşte fluent limba ţării în care va evolua.“

ICR-ul a devenit o instituţie normală. Programele sale se desfăşoară nu în graniţele unor complexe de inferioritate, ci la nivelul unei societăţi civilizate. Cît de greu este însă să funcţionezi, ca atare, în România?

„Din păcate, foarte greu. Dar, deşi nu sîntem manageri culturali, am reuşit să omologăm acest Institut în străinătate. Sîntem precum personajul lui Tarkovski, Boris, băiatul clopotarului, care, deşi nu ştia meserie, stînd sub ameninţarea cneazului, a creat un clopot cum a putut el mai bine. Iar pentru că acest clopot nu s-a spart la primul dangăt, iar dangătul era frumos, a izbucnit în lacrimi.“

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 21 iunie 2012, la RFI România, cu Otilia Nuţu şi Mircea Vasilescu. Prin telefon a intervenit Cristi Puiu. Au fost difuzate fragmente înregistrate cu Horia-Roman Patapievici, preşedintele ICR, şi senatorul Puiu Haşotti.