Adevărul despre ICR şi H.-R. Patapievici

Pentru orice om de bună-credinţă, adevărul e simplu şi banal. H.-R. Patapievici şi echipa sa au reuşit să construiască o instituţie veritabilă, cu nimic mai prejos – repet, în deplină cunoştinţă de cauză: cu nimic mai prejos – decît Institutul Goethe, Institutul Francez, Institutul Cervantes sau alte institute culturale europene. Argumentele sînt la îndemîna oricui (o vizită pe www.icr.ro e suficientă). Se poate compara, de pildă, tipul de programe organizate de ICR cu ceea ce fac alte institute. Se poate observa că directorii filialelor din străinătate sînt evaluaţi anual după nişte criterii profesionale solide – inclusiv capacitatea de a atrage parteneriate şi finanţări pe plan local. Se mai poate constata că, în materie de conţinut al programelor, există o competiţie de proiecte şi acestea sînt evaluate de experţi independenţi: mai simplu spus – şi pe înţelesul tuturor, inclusiv al obsedaţilor şi răuvoitorilor – nu H.-R. Patapievici şi conducerea din Bucureşti decid ce expoziţii se vor deschide la New York ori Paris, ale cui cărţi vor fi traduse în germană şi spaniolă, cine va cînta la Londra şi cine la Madrid etc. Conţinutul programelor e decis în funcţie de cererea de pe pieţele culturale străine (altceva se cere la New York şi altceva la Madrid, ce are şanse de succes la Viena n-are şanse la Istanbul) şi cu participarea unor oameni competenţi din afara institutului. S-ar mai putea acorda atenţie cîtorva cifre (aflate şi ele pe www.icr.ro): în cîţiva ani, prin Translation and Publication Support Programme, s-au tradus în alte limbi peste trei sute de cărţi; la evenimentele organizate de ICR în lume au participat vreo două milioane de spectatori; cursurile pentru traducătorii din limba română au fost frecventate de cîteva sute de persoane. Pe scurt, ICR şi-a creat, în timp, standarde şi proceduri instituţionale întru totul echivalente altor entităţi asemănătoare din ţările europene. Acesta este adevărul simplu şi verificabil.

De aici încolo, orice discuţie serioasă despre ICR ar trebui să se poarte în jurul cîtorva probleme de substanţă: ce e de făcut pentru ca eficienţa instituţiei să fie păstrată şi după plecarea lui H.-R. Patapievici (care a anunţat că se va retrage la încheierea actualului mandat, în ianuarie 2013)?; ce îmbunătăţiri legislative ar trebui aduse pentru ca ICR (dar şi alte instituţii care desfăşoară activităţi de promovare a culturii) să funcţioneze mai bine?; cum am putea extinde acest model de bune practici şi la alte instituţii publice?

Din păcate însă, acest model de instituţie normală este tratat prosteşte şi de politicieni, şi de o parte a presei, şi de un segment de public care a fost expus, ani la rînd, propagandei deşănţate a unor indivizi din mass-media – de la Victor Roncea la Mihai Gâdea –, care sînt incapabili de o discuţie argumentată. Ei ştiu doar să lanseze atacuri şi campanii defăimătoare. Decizia Guvernului de a trece ICR în subordinea Parlamentului este în bună parte consecinţa acestui „curent“ aberant al opiniei publice care n-a priceput (sau n-a vrut să priceapă) altceva decît că ICR este „al lui Băsescu“ şi al intelectualilor săi. Aşa încît, în locul unei discuţii serioase despre viitorul acestei instituţii, sîntem nevoiţi să ne batem capul pentru a o salva. Şi, mai ales, avem de „dezbătut“ false probleme, generate de o măsură total iraţională: modificarea statutului unei instituţii care funcţionează foarte bine. Motivaţia Ordonanţei de Urgenţă e un amestec între retorică patriotardă şi frustrări prost ascunse: pe scurt, vorbe goale prin care se justifică „solemn“ o prostie. Asta trebuie să „combatem“. Dar merită. Nu numai pentru a apăra o instituţie şi nişte principii, dar şi pentru a contracara măgăriile pe care propagandiştii de serviciu le răspîndesc, şi în plasa cărora cad destui oameni creduli. Să luăm pe rînd, aşadar, cîteva clişee aflate în circulaţie şi exploatate cinic de numiţii propagandişti.

Bugetul ICR. S-a spus că ICR „are un buget cît Ministerul Culturii“ – ca şi cum, în sine, asta ar fi vreo vină. Nu se spune însă că Ministerul Culturii e ca şi absent din viaţa publică şi – birocratizat şi greoi – abia reuşeşte să „bifeze“ cîteva activităţi curente, necum să mai elaboreze – aşa cum îi e menirea – politici culturale. Nu se spune, de asemenea, că bugetul e foarte mic în comparaţie cu cel al Institutului Polonez ori cu bugetele altor instituţii de acest gen din Ungaria sau Cehia (cu British Council, evident, n-are rost să ne comparăm). O analiză cinstită arată că ICR cheltuie foarte eficient cele 10 milioane de euro. Cît despre „îngrijoraţii“ cu privire la corectitudinea cheltuirii banului public, trebuie reamintit că, în ultimii ani, Curtea de Conturi a efectuat la ICR numeroase şi lungi controale, trimisă fiind pe capul ICR de Corneliu Vadim Tudor ori de reprezentanţi ai actualei majorităţi USL (asta nu e politizare?...). N-a găsit nimic „necurat“. Dar nimeni nu sare în sus că o instituţie plătită din bani publici – precum Curtea de Conturi – îşi trimite luni la rînd salariaţii să zgîndăre fiecare chitanţă de la ICR pentru că aşa a vrut C.V. Tudor...

„Se traduc cărţile prietenilor lui H.-R. Patapievici.“ Procedurile prin care se selectează cărţile ce urmează să fie traduse sînt clare (şi se găsesc pe site-ul instituţiei). Editurile străine fac cerere de finanţare pentru cărţile pe care le doresc, o comisie formată din experţi independenţi evaluează cererile după un punctaj riguros şi decide. Conducerea ICR află ce s-a decis după ce procesele-verbale sînt încheiate şi semnate. Aşa procedează şi Centre National du Livre din Franţa, şi Institutul Suedez, şi alte instituţii respectabile. Am fost solicitat de multe ori să fac parte din aceste comisii şi declar că se lucrează profesionist şi cinstit. În comisii am fost coleg cu oameni extrem de competenţi, care înseamnă ceva în lumea editorială românească. De cele mai multe ori, din comisie a făcut parte şi cîte un străin – o dată directorul Institutului Polonez, altă dată ataşatul cultural al Franţei... Şi nu a existat niciodată nici un fel de presiune, pilă sau „sugestie“. Au funcţionat doar criterii strict profesionale.

„ICR e apărat de oameni care au luat bani de la ICR sau au fost sprijiniţi de ICR, deci au interese...“ Chestia asta e vînturată de tot felul de mărunţei de prin partide (obişnuiţi cu cumpărarea de locuri eligibile pe liste ori cu şpaga la şefu’ pentru o funcţie) ori de „lideri de opinie“ care aleargă după audienţă ca să poată restitui banii împrumutaţi de la patron. În mandatele lui Patapievici, „a luat bani“ de la ICR toată crema culturii româneşti actuale: adică, pentru serviciile aduse, au fost plătiţi (prost, că aşa-i în România) artişti, scriitori, regizori, actori, muzicieni de mare calibru. Ori li s-a plătit deplasarea la evenimente culturale în străinătate pentru a promova cultura română. Au beneficiat de sprijinul sau de parteneriatul cu ICR intelectuali, profesori universitari ori traducători străini ai cărţilor româneşti – oameni de o mare calitate profesională. Afirmaţia (sau insinuarea) că toţi aceştia ar putea fi „cumpăraţi“ de Patapievici pentru a-i aduce osanale e o pură porcărie, izvorîtă din minţile aerisite ale unor oameni pentru care corupţia e un mod de viaţă. Şi care nu-şi pot închipui că pe lume mai există, dincolo de orizontul lor mărginit, şi valoare, şi competenţă, şi talent. În spatele modificării legii ICR se află exact astfel de oameni care îşi consumă zilele între trocuri meschine, şpăgi, trafic de influenţă. Şi care, evident, sînt frustraţi că o instituţie de interes naţional a ieşit de sub controlul lor şi funcţionează onorabil.

„ICR e politizat pentru că i se subordonează lui Băsescu.“ Cînd a apărut legea de funcţionare, i se subordona lui Ion Iliescu. Căci de-aia a fost făcută legea aşa: era pe vremea cînd Ion Iliescu şi Adrian Năstase îşi împărţeau puterea şi totul se croia atunci în funcţie de aceste două „repere“. ICR i-a „revenit“ fostului preşedinte. Trebuie spus că proiectul iniţial al legii ICR era plin de aberaţii specifice unei instituţii de tip vechi, iar preşedintele de atunci al Fundaţiei Culturale Române, Augustin Buzura, s-a străduit mult să obţină modificările necesare, astfel încît legea să devină funcţională. I-ar fi necesare nişte modificări, dar nu schimbarea subordonării de la Preşedinţie la Parlament e problema. Rolul preşedintelui ţării e pur simbolic, în timp ce Parlamentul, conform recentei Ordonanţe de Urgenţă, ar trebui să numească preşedintele, vicepreşedinţii şi o treime din Consiliul ICR. E limpede că abia acum ar deveni ICR dependent de puterea politică, asemenea tuturor celorlalte instituţii publice în care Parlamentul (de fapt, partidele) au un rol în numirea conducerii (TVR, CNA, CNSAS şi altele).

Şi atunci, ce i-a venit Guvernului să dea această Ordonanţă de Urgenţă? Cum se explică această grabă? Probabil că noul guvern vrea să-i ia lui Traian Băsescu toate competenţele. Probabil că USL are clienţi pe care vrea să-i răsplătească prin funcţii. Dar cu siguranţă impulsul de a modifica legea ICR vine şi din incultură, şi din ignoranţă, şi dintr-o dorinţă a premierului Victor Ponta de a face impresia unui tip hotărît care a trecut la treabă şi cucereşte tot (după modelul părintelui său politic, Adrian Năstase). Deocamdată, efectul principal al acestei Ordonanţe e că a mobilizat lumea culturală şi societatea civilă. Fără să vrea (sau vrînd exact pe dos), Victor Ponta şi guvernul său contribuie astfel la evoluţia democraţiei româneşti. 

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 21 iunie 2012, la RFI România, cu Otilia Nuţu şi Mircea Vasilescu. Prin telefon a intervenit Cristi Puiu. Au fost difuzate fragmente înregistrate cu Horia-Roman Patapievici, preşedintele ICR, şi senatorul Puiu Haşotti.