Sărăcia ca formă de libertate

Cuba cea săracă şi comunistă, cu locuinţe înghesuite, maşini vechi şi interdicţii economice, circulă pe Internet în imagini cu bătrîni zbîrciţi care fumează trabuc în faţa clădirilor deteriorate. Turiştii le aduc săpunuri, paste de dinţi şi deodorante, compătimindu-i pe cei despre care au auzit că sînt asupriţi de un regim totalitar. Însă tocmai aceste prejudecăţi despre o ţară considerată „nedezvoltată“ adîncesc distanţa dintre „ei“ şi „noi“ şi ne fac, de multe ori, să pierdem esenţa. 

„Nu ţi-e frică să te duci acolo?“, „Să iei obligatoriu medicamente cu tine!“, „Ai grijă cu cine intri în vorbă pe stradă!“ au fost sfaturile pe care le-am primit de la prietenii şi cunoscuţii mei înainte de a pleca prima oară în Cuba. Părerea unanimă era că voi merge într-o ţară din lumea a treia, unde oamenii sînt violenţi şi trăiesc la limita subzistenţei, fără medicamente şi alimente de bază, că voi petrece o lună într-un spaţiu exotic şi primitiv, în care aş putea fi în pericol.

Găsisem şi eu nenumărate poveşti pe Internet despre cubanezii care suferă din cauza interdicţiilor economice şi a absenţei tehnologiei şi sînt conduşi de un dictator care nu le permite să aibă proprietăţi. Aflasem că sărăcia îi obligă să se prostitueze şi să-i înşele pe turişti. Deşi mă aşteptam ca, în realitate, lucrurile să stea cu totul altfel, am aterizat în Havana cuprinsă de emoţie şi avînd în minte o sumedenie de întrebări.

În prima zi, m-am plimbat năucită pe străduţele înguste şi colorate boem, care miroseau a fructe, peşte prăjit şi motorină, pline cu oameni binevoitori, care îmi zîmbeau uitîndu-se drept în ochii mei, fără să-şi ferească privirea. Vînzătorii ambulanţi îşi strigau fructele şi legumele, iar din baruri şi case răsunau ritmurile frenetice de salsa. Copiii se întorceau gălăgioşi de la şcoală, îmbrăcaţi în uniformele lor vişinii şi crem, cu cămăşi albe, impecabile. Sarafanele lăsau la vedere coapsele ferme ale adolescentelor seducătoare care, adeseori, se ţineau de mînă cu cîte un băiat de vîrsta lor. Cunoscuţii se pupau apăsat cînd se întîlneau pe trotuar şi rămîneau la taclale minute în şir. Pe terase, bătrînii se legănau senini în balansoare privind freamătul străzii. Timpul din Cuba se scurgea liniştitor, fără să mă apese sau să mă grăbească.

Tentaţiile ţărilor dezvoltate

Întotdeauna, cînd lucrez la un reportaj, încerc să intru în pielea celor despre care scriu şi cred că, dacă între mine şi ei ar interveni vreun sentiment de compasiune, s-ar căsca un hău care nu mi-ar permite niciodată să mă pun în pielea lor şi să îi înţeleg cu adevărat. Nu am fost tentată nici un moment să-i compătimesc pe cubanezii pe care i-am întîlnit, chiar dacă ei se plîngeau că au salarii de 15 dolari pe lună, că nu-şi permit să-şi cumpere locuinţe şi sînt nevoiţi să trăiască în aceeaşi casă cu părinţii şi cu bunicii lor. Lucrurile care le lipsesc nu sînt alimentele de bază, ci tentaţiile ţărilor dezvoltate. Îşi doresc maşini noi (s-au săturat de cele din anii ’50, cărora le-au schimbat pînă acum toate piesele originale), telefoane mobile (legalizate de Raúl Castro în 2008) şi electrocasnice (absurd de scumpe din cauza embargoului economic).

Cu toate astea, nu simţi absenţa acestor lucruri într-o ţară în care oamenii ştiu să rîdă din tot sufletul şi să se bucure de mărunţişurile din jur. În lipsa tehnologiei şi a gadget-urilor, oamenii citesc, stau de vorbă în faţa caselor, în balansoare, sau, pur şi simplu, privesc marea. Bananele şi nucile de cocos cresc pe malul apei, la îndemîna oricui, iar crabii trec alene pe plajă, chiar pe lîngă picioarele tale. Este atît de cald pe tot parcursul anului, încît ferestrele nu au geamuri, ci sînt acoperite doar de obloane. Nevoile cubanezilor sînt minime, aşa că felul în care înţelegem noi sărăcia nu se aplică aici. Ei nu mor niciodată de frig sau de foame şi sînt liberi de constrîngerile pe care le aduce cu sine bunăstarea materială.

Pot spune, fără să-mi fie teamă că mă hazardez, că n-am întîlnit nici un om nefericit în Cuba. Localnicii dansează şi cîntă pe stradă, îşi petrec serile cu prietenii şi cu familiile lor, au timp să joace domino şi să meargă la picnicuri cu langustă. Chiar dacă au salarii mici, îşi suplimentează veniturile fie plimbînd turişti cu maşina, fie vînzînd trabucuri sau rom pe stradă, fie închiriind camere străinilor. Benzina o cumpără „en la calle“, de la şoferii de tir care lucrează la stat şi care o vînd foarte ieftin, alimentele de bază le primesc de la stat, pe bază de cartele, şi toţi au acces la îngrijire medicală şi la educaţie.

10 dolari pe lună

În Playa Larga, un mic sat de pe malul Mării Caraibilor, în Golful Porcilor, acolo unde, în 1961, cubanezii din exil susţinuţi de americani au invadat Cuba încercînd să răstoarne regimul lui Castro, l-am cunoscut pe Carlito, un vînător subacvatic de 43 de ani. Bărbatul cîştigă în jur de 10 dolari pe lună din vînzarea peştelui, a langustelor şi a broaştelor ţestoase pe care le vînează cu harponul. Am petrecut aproape o săptămînă cu el, i-am cunoscut familia şi prietenii şi am fost la vînătoare împreună. În timp ce făceam snorkeling în apele verzui-transparente, aveam impresia că mă uit la un documentar National Geographic cu peisaje subacvatice ireale, cu fiinţe în forme şi culori stranii. Carlito a prins, în mai puţin de jumătate de oră, languste, ronco blanco şi amarillo, mojarra, pargo şi peşte-leu, pe care le-a preparat apoi pe mal.

În timp ce familiile cu care venisem la picnic prăjeau banane în ceaun, iar strigătele copiilor se spărgeau de valuri, mă gîndeam cu invidie la Carlito care înoată aproape în fiecare zi între broaşte ţestoase şi peştişori de acvariu. Copilul său creşte liber, alergînd pe străzile necirculate de maşini, iar el are tot timpul din lume pentru familie şi pentru contemplaţie.

Zilele petrecute alături de Carlito s-au scurs precum o sărbătoare. În ultima zi, cînd ne-a condus pînă la staţia din care urma să luăm autobuzul spre Havana, simţeam că avem un nod în gît. Carlito era trist şi nu ştiam dacă e trist pentru că plecăm noi sau pentru că el rămîne. Întrebarea lui a venit grea, ca o zgîlţîială puternică: „Îmi căutaţi ceva de muncă la voi în ţară?“. Nedumeriţi, l-am întrebat ce ar putea face acolo. „Orice“, ne-a răspuns. „Aş spăla şi pişatul din veceuri!“ L-am întrebat dacă nu i-ar lipsi soarele, apa, coralii aurii şi peştişorii de acvariu printre care înoată în fiecare zi. Prietenii şi căldura, muzica şi picnicurile cu langustă pe malul mării. Toate acestea nu înseamnă nimic – ne-a spus –, atîta timp cît nu poate cumpăra o maşină de spălat şi nu-i poate oferi fiului său de 12 ani o bicicletă nouă. Atîta timp cît în fiecare zi se gîndeşte la lucrurile acestea care-i lipsesc şi se întreabă cum să facă rost de bani.

Am plecat din Playa Larga cuprinşi de un sentiment de apăsare şi încercînd să înţelegem care sînt modelele occidentale de bunăstare la care se raportează cubanezii. Ce înseamnă, pînă la urmă, „să trăieşti bine“? Pentru mine, înseamnă să te scufunzi în apele transparente din Playa Larga, să culegi cu mîna langustele de pe fundul apei, să iei cina înconjurat de prieteni şi de copii veseli, cîntînd muzică tradiţională cubaneză. 

Elena Stancu este jurnalist, coautor al volumului Cuba continuă (Editura ART, 2012), realizat împreună cu fotograful Cosmin Bumbuţ.