Milă și discreție

Publicat în Dilema Veche nr. 437 din 28 iunie - 4 iulie 2012
Milă și discreție jpeg

La drept vorbind, mila s-a cam demodat. Pentru europeanul modern, e stingheritor să ajungă obiect al milei. Ar însemna să privească "de jos" spre un binefăcător care îşi exercită pe spinarea lui dărnicia. "Miluit", omul modern s-ar afla într-o situaţie de dependenţă faţă de un altul mai izbutit din punct de vedere social ori uman. Ar însemna să recunoască faptul că nu se poate descurca singur, că nu stă pe picioarele lui, că e un "asistat", un "defavorizat", un marginal, că nu a reuşit în viaţă.

Un cerşetor parizian afişa pe cartonaşul prin care cerea mila trecătorilor: „mi-e ruşine, dar mi-e foame“. (Unora, totuşi, nu le e ruşine. Cătălina Tesar, doctorandă în antropologie, a izbutit să fie acceptată într-o ceată de cerşetori pentru a le studia comunitatea şi abilităţile – vezi contribuţia ei în Spectrum, Cluj, 2011, pp. 281-313. Fiind „la lucru“, un om i-a dat o sută de euro. Speriată, studenta s-a luat după el ca să-i dea banii înapoi. „Cere-i mai mult! Cere-i mai mult!“ şopteau ascuţit în urma ei „colegii“.) Apoi, de orice grad ori calitate ar fi mila, obiectul ei e ţinut la recunoştinţă. Iar recunoştinţa e o virtute dificilă. Îţi cere bună-cuviinţă, modestie. Îţi cere de asemenea luciditate, capacitatea de a evalua, în donator, intenţia, gestul, atitudinea cu care face darul, nu doar rezultatul imediat. Îţi cere puterea de a mulţumi, despre care s-a putut spune că e o însuşire aristocratică.

În sfîrşit, în afară de cazul rar cînd mila are o calitate realmente spirituală, ea creează datorie. Se converteşte, fie şi implicit, în datoria celui miluit către miluitorul său.

Societăţile premoderne lucrau desigur cu mila supranaturală. Dar lucrau şi cu aspecte mai naturale ale milei. În spaţiul religios, asistaţii (sărmani, bolnavi, bătrîni, orfani, marginali de tot felul) îşi aveau locul şi rostul lor în comunitate, aveau de împlinit, în schimbul milei, îndatoriri bine puse la punct. Henri-Irénée Marrou a studiat diaconiile, aşezăminte de slujire a săracilor apărute în secolul al IV-lea în Egipt, care se răspîndesc în Bizanţ şi, în secolul al VII-lea, pînă la Roma. Ele se îngrijeau să dea hrană sărmanilor, iar o dată pe săptămînă îi conduceau la baie (lousma) într-o procesiune cvasiliturgică. Încolonaţi, miluiţii intonau psalmi şi rugăciuni. Ei participau aşadar la afirmarea creştinismului în spaţiul public. În Veneţia secolelor XVII-XVIII, Ospedale della Pietà era azil pentru copiii nedoriţi şi şcoală de muzică. Vivaldi, printre alţi maeştri, s-a ocupat acolo de cultivarea unor voci angelice care i-au interpretat muzica religioasă ori laică. Tinerele muziciene căpătau astfel un destin ales, iar mila civică era, şi ea, recompensată cu un minunat instrument liturgic, cu desfătări artistice de mare faimă, cu încă o strălucire adăugată strălucirilor de amurg ale cetăţii. În nenumărate testamente din secolele XIII-XVIII, cercetate de Philippe Ariès, apar danii pentru săraci şi orfani. Ei vor da, în schimb, amploare cortegiului funebru, vor intona lamentaţii pentru mort, îi vor pune acestuia în scenă caritatea dinaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Ca şi donaţiile pentru mînăstiri, grija pentru săraci îi oferă donatorului profit în lumea de aici şi în lumea de dincolo. În imediat îi aduce respectabilitate, faimă de om pios, putere. În cer, îi depune o asigurare de destin post-mortem satisfăcător. Mila poate funcţiona foarte legitim într-un asemenea regim de schimb bine formalizat, folositor pentru toată lumea, înţeles de toţi. Dar înţeleasă astfel, mila rămîne totuşi într-un regim cvasinatural.

Spusa evanghelică „să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta“ (Matei 6, 3) trece mila în regim supranatural. În acest caz, generozitatea nu are de aşteptat un beneficiu vizibil, asigurat sau măcar presupus: recunoştinţa miluitului, buna reputaţie, depozitul de caritate acumulat în cer. Urmărite în sine, acestea nu ar face decît să-l instaleze mai adînc pe om în logica lumii de aici, să-i îngraşe ego-ul. Desigur, toate aceste elemente nu sînt descalificate, dar devin secundare, simple consecinţe ale unui act de eliberare. Potrivit adagiului amintit, mila trebuie practicată cu o riguroasă discreţie. Nu trebuie să-şi aroge merite, să se dea în spectacol, să prevadă beneficii. Trebuie să fie anonimă, chiar şi în faţa celui ce o practică. Atunci mila devine un gest care dezmărgineşte fiinţa donatorului, care îl poate desprinde de ceea ce e prea terestru în el. În sens spiritual, milostenia e un mod de a te detaşa de valorile veacului, de a păstra distanţa faţă de posesiune, de a deveni „uşor“ în raport cu gravitaţia lumii. Totuşi, chiar în societăţile vechi, nu toată lumea îi preţuia utilitatea. În secolul al IV-lea, Ioan Gură de Aur a trebuit să predice cu aprigă insistenţă milostenia unor urechi prea puţin sensibile. El visa să facă din Antiohia creştină un mediu unde mila divină să circule nestingherită între toţi membrii comunităţii, unde fiecare să recunoască în celălalt demnitatea unui chip după modelul chipului divin.

Căci în registrul ei cel mai bun, asta înseamnă mila sau caritatea: să vezi în celălalt prestigiul unei persoane, să susţii acest prestigiu, să contribui la împlinirea lui. Ceea ce duce la consolidarea spirituală a propriei persoane. Numeroşi oameni cu experienţă în activitatea de caritate spun că rezultatul ei cel mai important e propriul beneficiu, profitul interior, şlefuirea sinelui.

Desigur, operele de caritate au nevoie să se facă cunoscute, pentru a obţine sprijin, solidaritate, dezvoltare. Dar una e să urmăreşti eficacitatea întreprinderii caritabile, şi alta e ca donatorul să-şi facă, prin actul său, reclamă, clienţi, capital de influenţă. Există în mediul ortodox oameni care practică cu discreţie milostenia. Comunitatea de la Stavropoleos, de pildă, care în colaborare cu Fundaţia catolică Concordia, a luat acum cîţiva ani în grijă un grup de copii ai străzii. Sau Fundaţia „Sf. Dimitrie“, condusă de laici, cu acelaşi ţel. Pe acestea le ştiu eu, dar sînt şi multe altele. În România, Biserica şi mediile ortodoxe au dezvoltat după 1990 iniţiative caritabile organizate, pe lîngă cele mai informale şi tradiţionale din trecut. Dar cîteodată aceste acţiuni, prezentate de televiziuni în stil strident, aduc a campanie de publicitate. Ni se arată imaginea unor necăjiţi hrăniţi la praznice cu sarmale ori găzduiţi în azile împreună cu datorata lor recunoştinţă. Există apoi zgomotoasa milostenie afişată „în slujba crucii“ de dl Becali, caritatea pentru imagine a politicienilor şi caritatea de tip spectacol practicată abundent de media. Căci caritatea laică, precum milostenia religioasă, poate avea toate nuanţele: poate fi întreprindere de publicitate în beneficiul donatorului, aşa cum poate fi gest de respect pentru umanitatea celui ajutat.

Ce face totuşi specificul milei în sensul ei spiritual? Care e nota ei distinctă? Cînd se referă la atitudinea lui Dumnezeu faţă de om, mila desemnează o intimitate formativă. Mila îl integrează pe om în viaţa divinului, îl cuprinde şi îl creşte înăuntrul ei. Printre termenii biblici ebraici care desemnează mila, raham, rehem are sensul de „sîn matern“, de matrice, loc al germinaţiei, al formării şi al naşterii, asemenea coranicului rahma. Mila e un mediu vital şi ocrotitor în care omul se poate dezvolta ca înrudit cu Creatorul său. Mila indică interioritatea divină care se deschide pentru a-l prelua pe acest „altul“ în metabolismul ei. Greaca şi latina neo-testamentară au tradus termenul printr-o expresie puternică: „măruntaiele milei“, splankhna oiktirmou, viscera misericordiae. Expresia se regăseşte în numeroase locuri biblice, pe care adesea traducerile în limbi moderne le redau simplu prin „milă“ sau prin derivaţii ei, voalînd astfel calitatea „matricială“ a expresiei. Părintele Scrima insista pe acest sens al milei. Într-o expunere despre isihasm, de pildă: „Rădăcina siriacă a cuvîntului milă (rahem) ne vorbeşte despre măruntaie, despre matrice: e viziunea lui Dumnezeu care ne poartă, precum mama pe copil, în pîntece. Sîntem purtaţi de mila lui Dumnezeu; mila e elementul esenţial al dăruirii Lui de sine, în care sîntem aşezaţi, situaţi“.

A chema mila lui Dumnezeu, cu acest înţeles al ei, este un act de responsabilitate, de curaj, de îndrăzneală: trebuie să faci faţă intimităţii cu Dumnezeu, să fii dispus să te laşi cultivat în măruntaiele milei sale. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?

Adevarul.ro

image
Descoperire epocală lângă Sarmizegetusa Regia realizată cu LIDAR. Nimeni nu bănuia ce ascund munții VIDEO
Un loc plin de vestigii dacice, din Hunedoara, ascuns și neglijat complet în ultimele decenii de autorități, a fost cercetat recent de oamenii de știință, cu ajutorul tehnologiei LIDAR, iar rezultatele studiului sunt uimitoare
image
Turist amendat pentru că a urcat în Munții Piatra Craiului fără să aibă buletinul la el. De ce i-a dat dreptate judecătorul
Un turist amendat de Jandarmerie pentru că „aflându-se în Piatra Craiului, pe un traseu nemarcat, a refuzat să furnizeze date pentru stabilirea identităţii sale” a dat în judecată Jandarmeria Română.
image
Camioanele care au dus faima României în toată lumea. Povestea vehiculelor solide și fiabile, cu „atitudine“ spartană
Camioanele românești, realizate la uzinele din Brașov, au fost adaptate mereu vremurilor, cu o tehnologie de vârf și prețuri avantajoase, cucerind astfel piețele internaționale, chiar și pe cele de peste Ocean.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.