Milă și discreție
La drept vorbind, mila s-a cam demodat. Pentru europeanul modern, e stingheritor să ajungă obiect al milei. Ar însemna să privească "de jos" spre un binefăcător care îşi exercită pe spinarea lui dărnicia. "Miluit", omul modern s-ar afla într-o situaţie de dependenţă faţă de un altul mai izbutit din punct de vedere social ori uman. Ar însemna să recunoască faptul că nu se poate descurca singur, că nu stă pe picioarele lui, că e un "asistat", un "defavorizat", un marginal, că nu a reuşit în viaţă.
Un cerşetor parizian afişa pe cartonaşul prin care cerea mila trecătorilor: „mi-e ruşine, dar mi-e foame“. (Unora, totuşi, nu le e ruşine. Cătălina Tesar, doctorandă în antropologie, a izbutit să fie acceptată într-o ceată de cerşetori pentru a le studia comunitatea şi abilităţile – vezi contribuţia ei în Spectrum, Cluj, 2011, pp. 281-313. Fiind „la lucru“, un om i-a dat o sută de euro. Speriată, studenta s-a luat după el ca să-i dea banii înapoi. „Cere-i mai mult! Cere-i mai mult!“ şopteau ascuţit în urma ei „colegii“.) Apoi, de orice grad ori calitate ar fi mila, obiectul ei e ţinut la recunoştinţă. Iar recunoştinţa e o virtute dificilă. Îţi cere bună-cuviinţă, modestie. Îţi cere de asemenea luciditate, capacitatea de a evalua, în donator, intenţia, gestul, atitudinea cu care face darul, nu doar rezultatul imediat. Îţi cere puterea de a mulţumi, despre care s-a putut spune că e o însuşire aristocratică.
În sfîrşit, în afară de cazul rar cînd mila are o calitate realmente spirituală, ea creează datorie. Se converteşte, fie şi implicit, în datoria celui miluit către miluitorul său.
Societăţile premoderne lucrau desigur cu mila supranaturală. Dar lucrau şi cu aspecte mai naturale ale milei. În spaţiul religios, asistaţii (sărmani, bolnavi, bătrîni, orfani, marginali de tot felul) îşi aveau locul şi rostul lor în comunitate, aveau de împlinit, în schimbul milei, îndatoriri bine puse la punct. Henri-Irénée Marrou a studiat diaconiile, aşezăminte de slujire a săracilor apărute în secolul al IV-lea în Egipt, care se răspîndesc în Bizanţ şi, în secolul al VII-lea, pînă la Roma. Ele se îngrijeau să dea hrană sărmanilor, iar o dată pe săptămînă îi conduceau la baie (lousma) într-o procesiune cvasiliturgică. Încolonaţi, miluiţii intonau psalmi şi rugăciuni. Ei participau aşadar la afirmarea creştinismului în spaţiul public. În Veneţia secolelor XVII-XVIII, Ospedale della Pietà era azil pentru copiii nedoriţi şi şcoală de muzică. Vivaldi, printre alţi maeştri, s-a ocupat acolo de cultivarea unor voci angelice care i-au interpretat muzica religioasă ori laică. Tinerele muziciene căpătau astfel un destin ales, iar mila civică era, şi ea, recompensată cu un minunat instrument liturgic, cu desfătări artistice de mare faimă, cu încă o strălucire adăugată strălucirilor de amurg ale cetăţii. În nenumărate testamente din secolele XIII-XVIII, cercetate de Philippe Ariès, apar danii pentru săraci şi orfani. Ei vor da, în schimb, amploare cortegiului funebru, vor intona lamentaţii pentru mort, îi vor pune acestuia în scenă caritatea dinaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Ca şi donaţiile pentru mînăstiri, grija pentru săraci îi oferă donatorului profit în lumea de aici şi în lumea de dincolo. În imediat îi aduce respectabilitate, faimă de om pios, putere. În cer, îi depune o asigurare de destin post-mortem satisfăcător. Mila poate funcţiona foarte legitim într-un asemenea regim de schimb bine formalizat, folositor pentru toată lumea, înţeles de toţi. Dar înţeleasă astfel, mila rămîne totuşi într-un regim cvasinatural.
Spusa evanghelică „să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta“ (Matei 6, 3) trece mila în regim supranatural. În acest caz, generozitatea nu are de aşteptat un beneficiu vizibil, asigurat sau măcar presupus: recunoştinţa miluitului, buna reputaţie, depozitul de caritate acumulat în cer. Urmărite în sine, acestea nu ar face decît să-l instaleze mai adînc pe om în logica lumii de aici, să-i îngraşe ego-ul. Desigur, toate aceste elemente nu sînt descalificate, dar devin secundare, simple consecinţe ale unui act de eliberare. Potrivit adagiului amintit, mila trebuie practicată cu o riguroasă discreţie. Nu trebuie să-şi aroge merite, să se dea în spectacol, să prevadă beneficii. Trebuie să fie anonimă, chiar şi în faţa celui ce o practică. Atunci mila devine un gest care dezmărgineşte fiinţa donatorului, care îl poate desprinde de ceea ce e prea terestru în el. În sens spiritual, milostenia e un mod de a te detaşa de valorile veacului, de a păstra distanţa faţă de posesiune, de a deveni „uşor“ în raport cu gravitaţia lumii. Totuşi, chiar în societăţile vechi, nu toată lumea îi preţuia utilitatea. În secolul al IV-lea, Ioan Gură de Aur a trebuit să predice cu aprigă insistenţă milostenia unor urechi prea puţin sensibile. El visa să facă din Antiohia creştină un mediu unde mila divină să circule nestingherită între toţi membrii comunităţii, unde fiecare să recunoască în celălalt demnitatea unui chip după modelul chipului divin.
Căci în registrul ei cel mai bun, asta înseamnă mila sau caritatea: să vezi în celălalt prestigiul unei persoane, să susţii acest prestigiu, să contribui la împlinirea lui. Ceea ce duce la consolidarea spirituală a propriei persoane. Numeroşi oameni cu experienţă în activitatea de caritate spun că rezultatul ei cel mai important e propriul beneficiu, profitul interior, şlefuirea sinelui.
Desigur, operele de caritate au nevoie să se facă cunoscute, pentru a obţine sprijin, solidaritate, dezvoltare. Dar una e să urmăreşti eficacitatea întreprinderii caritabile, şi alta e ca donatorul să-şi facă, prin actul său, reclamă, clienţi, capital de influenţă. Există în mediul ortodox oameni care practică cu discreţie milostenia. Comunitatea de la Stavropoleos, de pildă, care în colaborare cu Fundaţia catolică Concordia, a luat acum cîţiva ani în grijă un grup de copii ai străzii. Sau Fundaţia „Sf. Dimitrie“, condusă de laici, cu acelaşi ţel. Pe acestea le ştiu eu, dar sînt şi multe altele. În România, Biserica şi mediile ortodoxe au dezvoltat după 1990 iniţiative caritabile organizate, pe lîngă cele mai informale şi tradiţionale din trecut. Dar cîteodată aceste acţiuni, prezentate de televiziuni în stil strident, aduc a campanie de publicitate. Ni se arată imaginea unor necăjiţi hrăniţi la praznice cu sarmale ori găzduiţi în azile împreună cu datorata lor recunoştinţă. Există apoi zgomotoasa milostenie afişată „în slujba crucii“ de dl Becali, caritatea pentru imagine a politicienilor şi caritatea de tip spectacol practicată abundent de media. Căci caritatea laică, precum milostenia religioasă, poate avea toate nuanţele: poate fi întreprindere de publicitate în beneficiul donatorului, aşa cum poate fi gest de respect pentru umanitatea celui ajutat.
Ce face totuşi specificul milei în sensul ei spiritual? Care e nota ei distinctă? Cînd se referă la atitudinea lui Dumnezeu faţă de om, mila desemnează o intimitate formativă. Mila îl integrează pe om în viaţa divinului, îl cuprinde şi îl creşte înăuntrul ei. Printre termenii biblici ebraici care desemnează mila, raham, rehem are sensul de „sîn matern“, de matrice, loc al germinaţiei, al formării şi al naşterii, asemenea coranicului rahma. Mila e un mediu vital şi ocrotitor în care omul se poate dezvolta ca înrudit cu Creatorul său. Mila indică interioritatea divină care se deschide pentru a-l prelua pe acest „altul“ în metabolismul ei. Greaca şi latina neo-testamentară au tradus termenul printr-o expresie puternică: „măruntaiele milei“, splankhna oiktirmou, viscera misericordiae. Expresia se regăseşte în numeroase locuri biblice, pe care adesea traducerile în limbi moderne le redau simplu prin „milă“ sau prin derivaţii ei, voalînd astfel calitatea „matricială“ a expresiei. Părintele Scrima insista pe acest sens al milei. Într-o expunere despre isihasm, de pildă: „Rădăcina siriacă a cuvîntului milă (rahem) ne vorbeşte despre măruntaie, despre matrice: e viziunea lui Dumnezeu care ne poartă, precum mama pe copil, în pîntece. Sîntem purtaţi de mila lui Dumnezeu; mila e elementul esenţial al dăruirii Lui de sine, în care sîntem aşezaţi, situaţi“.
A chema mila lui Dumnezeu, cu acest înţeles al ei, este un act de responsabilitate, de curaj, de îndrăzneală: trebuie să faci faţă intimităţii cu Dumnezeu, să fii dispus să te laşi cultivat în măruntaiele milei sale.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.
