"Atingerea stafidei e la fel ca o simfonie de Bach" - interviu cu psihoterapeutul Mugur CIUMĂGEANU

Dacă ar fi să facem o teorie a plăcerii, cu ce ar trebui început?

Noi sîntem socializaţi cu ceea ce înseamnă plăcerea undeva la începutul copilăriei noastre şi apoi pe întreg parcursul vieţii adulte. Învăţăm să valorizăm un anumit tip de plăcere în funcţie de experienţa pe care am avut-o. Cei din generaţia noastră (30-40 plus, mediu urban, familii intelectuale sau cu aspiraţii intelectuale) au fost supuşi la un gen particular de socializare a plăcerii estetice amînate. Ni s-a spus mereu: vei citi o carte, o să asculţi puţin Bach şi vei trăi o emoţie. Astea sînt nişte emoţii rafinate, dar sînt condiţionate de cap. E nevoie ca ele să fie dublate de plăceri senzoriale, care în abcedarul plăcerilor sînt considerate plăcerile de bază: mirosuri, atingeri, gusturi, temperaturi etc.

Dacă tu te-ai socializat în a-ţi plăcea Llosa, să zicem, este foarte probabil ca la un moment dat să treci cu vederea plăcerea unor ouă de ţară prăjite sau a atingerii unei stafide. E OK să ai aceste plăceri estetice, dar ele nu sînt un oxigen pentru viaţa de zi cu zi. Plăcerile de tip cultural cu care noi am fost învăţaţi sînt acelea care îţi tot promit o fericire şi-o satisfacţie, dar nu imediat, ci puţin mai încolo. Noi, cei din această generaţie, putem descoperi la un moment dat că nu avem timp să citim cărţi şi să ascultăm simfonii atît cît ne-am dori şi nici să ne amînăm resimţirea unor emoţii (timp pe care părinţii noştri l-au avut). Ca să nu mai vorbim despre faptul că sîntem şi neîncrezători în plăcerile nemediate. Nu-ţi poţi permite la nesfîrşit să stai şi să atingi o bucată de piele fină care este pe mînerul unui scaun, pentru că eşti ocupat şi pentru că, oricum, acel gest e genul de plăcere simplă care nu contează. Din felul în care am fost crescuţi să minimalizăm plăcerea senzorială şi să valorizăm doar plăcerea estetică, mediată şi îndelung aşteptată vine şi descoperirea că sîntem, de fapt, destul de goliţi de plăceri.

Ce remedii există în cîştigarea sau recîştigarea bucuriilor mici?

Îmi vine în minte o iniţiativă care se numeşte incubator107 şi care e un atelier urban pentru oameni între 25-35 de ani, care nu au fost educaţi şi dresaţi în plăcerea estetică, şi atunci aceste ateliere urbane propun un anumit gen de experienţe senzoriale. De exemplu, au făcut la un moment dat atelier de croşetat şi îmbrăcau pomii în ciorăpei, fac pirogravură, origami etc. Propun o experienţă urbană, modernă şi fancy, al cărei rezultat e o întoarcere la genul de plăcere nemediată cultural.

Există diferenţe între generaţii în disponibilitatea de a-şi cultiva plăcerile?

Generaţiile crescute în cultul pentru plăcerile estetice sînt, de fapt, foarte private de plăcere. Trăiesc cu nostalgia că nu mai au timp să citească, să meargă la prea multe concerte şi, chiar dacă merg din cînd în cînd, trăiesc cu un fel de vinovăţie că de fapt nu simt o plăcere atît de mare pe cît şi-ar dori.

Al doilea lucru pe care l-am întîlnit e un fel de amînare a recompensei. Acest blestem apasă tot asupra generaţiei născute în anii 1970-1980: vei fi fericit dacă, vei avea o plăcere dacă… Şi atunci efectul e următorul: oamenii foarte activi se îmbolnăvesc de virusul muncii, resping hedonismul, plăcerile imediate. Din experienţa de cabinet descopăr că au în subtext un soi de credinţă că va veni mai tîrziu şi un moment al plăţii pentru efortul lor. Nu e clar însă cînd se va întîmpla şi ce înseamnă acel mai încolo. Genul acesta de promisiune – o să fie bine cînd o să mai cîştig nu ştiu ce sumă de bani, o să fac o anumită excursie, o să-mi iau maşina cutare – nu e altceva decît o condiţionare a plăcerii de acţiune. Din punct de vedere al experienţei cotidiene pare să fie un lucru valid, dar, de fapt, e ceva profund iraţional. Plăcerea vine din contemplare, din lucruri imediate, şi nu neapărat din planificare şi acţiune. Această falsă corelare – că dacă fac toate acele lucruri pe care mi le-am propus mi se va întîmpla o mare surpriză hedonică – nu face decît să ne transforme în nişte cetăţeni onorabili, extrem de agitaţi şi de frustraţi, dar care îşi planifică plăcerile cu gîndul că o să fie bine cînd o să ajungă să parcurgă toate etapele pe care şi le-au propus.

Am întîlnit foarte mulţi oameni care nu ştiu să se relaxeze în weekenduri şi pentru care sfîrşitul săptămînii e un infern. Ştiu oameni pentru care plecarea şi întoarcerea din vacanţă sînt la fel de stresante ca dusul şi venitul de la birou. Şi atunci te gîndeşti: unde găsim bucuria?

Generaţiile care vin din urmă, cei mai tineri decît noi, sînt mult mai relaxaţi cu plăcerile imediate. Şi mult mai puţin dispuşi să creadă în momeala unei plăceri care stă după colţ.

De aici vine probabil şi neputinţa de a-i înţelege pe cei din generaţiile de după noi. Ei merg ziua la birou, dar noaptea stau în cluburi şi se simt bine. Privim aceste lucruri cu puţină invidie şi cu o uşoară iritare.

Cred, în acelaşi timp, că există generaţii extrem de nefericite. I-aş zice o ierarhie a nefericirii, iar generaţia cea mai lovită e a celor în jur de 60 de ani, care la Revoluţie aveau 35-40. Pentru că ei acum nici nu mai au treabă, nici nu mai au oportunităţi de plăcere şi îşi şi interzic sistematic accesul la plăcere. Sînt foarte critici şi nu mai au încredere în nimic.

Ce faci cînd descoperi că nu-ţi mai fac plăcere prea multe lucruri?

Ştiu o persoană care la un moment dat s-a dus cu o puştoaică la un atelier de tricouri şi a făcut un tricou cu o pisică. A venit de acolo transpusă şi extatică pentru că descoperise că mai poate să facă lucruri de felul acesta. Noi, cei din generaţia noastră, avem posibilitatea ca, dacă am ajuns pe culmile neplăcerii, să spargem crusta. Şi mă gîndesc la resurse financiare, la prilejuri, la tot felul de iniţiative ca cele despre care am mai pomenit.

Mai greu este în oraşele mai mici, unde rutina tradiţionalistă e mai mare şi iniţiativele în care se cultivă aceste plăceri hedoniste – mai mică.

Plăcerea n-are dreptul să fie încrîncenată. De exemplu, îmi aduc aminte că prin clasa a XI-a am auzit că Sabato e un autor bun. Am luat Abaddon exterminatorul, obligîndu-mă să-mi placă. Sau că m-am simţit vinovat cînd, după ’90, am fost într-un muzeu şi am văzut primele două tablouri ale lui Rembrandt despre care ştiam că trebuie să-mi placă şi nu mi-au plăcut. A durat doi ani să-i spun cuiva că nu mi-au plăcut. Şi e dreptul meu să nu mă forţez să-mi placă.

Văd la generaţiile mai noi nonşalanţă. Mă amuză uneori şi ignoranţa lor în artă cînd spun că nu ştiu cine e X. Apreciez ataşamentul lor pentru o plăcere nemediată şi palpabilă care e mai degrabă regula pentru ce ar putea însemna bunăstare sufletească.

Din acest punct de vedere cred că ar fi trebuit să facem învăţămîntul unul al măsurii, care să nu trateze cu superioritate tot ce vine din zona senzorialului pentru că ar fi zona crepusculară şi impură a plăcerilor noastre.

Atingerea stafidei e la fel de înălţătoare ca o simfonie de Bach. Dar ele se potenţează reciproc cînd le percepi la nivelul de plăcere şi de valoare pe amîndouă.

Putem să ne antrenăm plăcerile?

În psihologie vorbim destul de mult despre socializare la plăcere sau plaisir training şi de ceea ce se numeşte tehnici eutimice, de bună dispoziţie. Toate acestea încep întotdeauna de la lucruri simple: miros, auz, văz, gust etc. şi, ca un nou-născut, înveţi raportarea cu paşi mici la acel simţ.

De exemplu, una dintre regulile simple referitoare la plăcere este că o persoană care se bucură de lume se bucură de un singur lucru, de fapt. Nu poţi să te bucuri de o îngheţată italiană ascultînd Bach şi citind Amos Oz etc.

Interacţionaţi cu oameni care au probleme şi care vă cer ajutorul. Vă găsiţi timp şi stare pentru propriile plăceri?

Îmi dau seama că nu am avut niciodată o cerere specifică de la un pacient care să-şi fi dorit să-şi regăsească plăcerea sau pofta. Lucrurile astea vin la pachet. De obicei, depresia ca trăire este unul dintre momentele în care pacientul conştientizează că i-a dispărut şi cea mai mică plăcere: serialul favorit, mersul în oraş etc.

De aceea, el nu vine cu o cerere de potenţare sau de recîştigare a poftei, ci a revenirii la ceea ce a fost, la un nivel de a fi normal. Psihoterapia nu vinde produsul „îi fac pe oameni mai fericiţi“. Noi vindem un produs care se numeşte mai degrabă „îi fac pe oameni la fel de funcţionali cum erau înainte“.

Încerc să-mi cultiv bucuriile. Mi-am propus la un moment dat să fac ceva care să aibă şi partea asta de meşteşug, şi partea de petrecut timp, şi partea foarte senzorială. Şi în listele pe care le-am derulat mental m-am hotărît să mă dedic fotografiei, şi asta în mod programatic, pentru a nu pierde un timp al meu dedicat plăcerii. 

a consemnat Ana Maria SANDU