"Atingerea stafidei e la fel ca o simfonie de Bach" - interviu cu psihoterapeutul Mugur CIUMĂGEANU

Publicat în Dilema Veche nr. 439 din 12-18 iulie 2012
"Atingerea stafidei e la fel ca o simfonie de Bach"   interviu cu psihoterapeutul Mugur CIUMĂGEANU jpeg

Dacă ar fi să facem o teorie a plăcerii, cu ce ar trebui început?

Noi sîntem socializaţi cu ceea ce înseamnă plăcerea undeva la începutul copilăriei noastre şi apoi pe întreg parcursul vieţii adulte. Învăţăm să valorizăm un anumit tip de plăcere în funcţie de experienţa pe care am avut-o. Cei din generaţia noastră (30-40 plus, mediu urban, familii intelectuale sau cu aspiraţii intelectuale) au fost supuşi la un gen particular de socializare a plăcerii estetice amînate. Ni s-a spus mereu: vei citi o carte, o să asculţi puţin Bach şi vei trăi o emoţie. Astea sînt nişte emoţii rafinate, dar sînt condiţionate de cap. E nevoie ca ele să fie dublate de plăceri senzoriale, care în abcedarul plăcerilor sînt considerate plăcerile de bază: mirosuri, atingeri, gusturi, temperaturi etc.

Dacă tu te-ai socializat în a-ţi plăcea Llosa, să zicem, este foarte probabil ca la un moment dat să treci cu vederea plăcerea unor ouă de ţară prăjite sau a atingerii unei stafide. E OK să ai aceste plăceri estetice, dar ele nu sînt un oxigen pentru viaţa de zi cu zi. Plăcerile de tip cultural cu care noi am fost învăţaţi sînt acelea care îţi tot promit o fericire şi-o satisfacţie, dar nu imediat, ci puţin mai încolo. Noi, cei din această generaţie, putem descoperi la un moment dat că nu avem timp să citim cărţi şi să ascultăm simfonii atît cît ne-am dori şi nici să ne amînăm resimţirea unor emoţii (timp pe care părinţii noştri l-au avut). Ca să nu mai vorbim despre faptul că sîntem şi neîncrezători în plăcerile nemediate. Nu-ţi poţi permite la nesfîrşit să stai şi să atingi o bucată de piele fină care este pe mînerul unui scaun, pentru că eşti ocupat şi pentru că, oricum, acel gest e genul de plăcere simplă care nu contează. Din felul în care am fost crescuţi să minimalizăm plăcerea senzorială şi să valorizăm doar plăcerea estetică, mediată şi îndelung aşteptată vine şi descoperirea că sîntem, de fapt, destul de goliţi de plăceri.

Ce remedii există în cîştigarea sau recîştigarea bucuriilor mici?

Îmi vine în minte o iniţiativă care se numeşte incubator107 şi care e un atelier urban pentru oameni între 25-35 de ani, care nu au fost educaţi şi dresaţi în plăcerea estetică, şi atunci aceste ateliere urbane propun un anumit gen de experienţe senzoriale. De exemplu, au făcut la un moment dat atelier de croşetat şi îmbrăcau pomii în ciorăpei, fac pirogravură, origami etc. Propun o experienţă urbană, modernă şi fancy, al cărei rezultat e o întoarcere la genul de plăcere nemediată cultural.

Există diferenţe între generaţii în disponibilitatea de a-şi cultiva plăcerile?

Generaţiile crescute în cultul pentru plăcerile estetice sînt, de fapt, foarte private de plăcere. Trăiesc cu nostalgia că nu mai au timp să citească, să meargă la prea multe concerte şi, chiar dacă merg din cînd în cînd, trăiesc cu un fel de vinovăţie că de fapt nu simt o plăcere atît de mare pe cît şi-ar dori.

Al doilea lucru pe care l-am întîlnit e un fel de amînare a recompensei. Acest blestem apasă tot asupra generaţiei născute în anii 1970-1980: vei fi fericit dacă, vei avea o plăcere dacă… Şi atunci efectul e următorul: oamenii foarte activi se îmbolnăvesc de virusul muncii, resping hedonismul, plăcerile imediate. Din experienţa de cabinet descopăr că au în subtext un soi de credinţă că va veni mai tîrziu şi un moment al plăţii pentru efortul lor. Nu e clar însă cînd se va întîmpla şi ce înseamnă acel mai încolo. Genul acesta de promisiune – o să fie bine cînd o să mai cîştig nu ştiu ce sumă de bani, o să fac o anumită excursie, o să-mi iau maşina cutare – nu e altceva decît o condiţionare a plăcerii de acţiune. Din punct de vedere al experienţei cotidiene pare să fie un lucru valid, dar, de fapt, e ceva profund iraţional. Plăcerea vine din contemplare, din lucruri imediate, şi nu neapărat din planificare şi acţiune. Această falsă corelare – că dacă fac toate acele lucruri pe care mi le-am propus mi se va întîmpla o mare surpriză hedonică – nu face decît să ne transforme în nişte cetăţeni onorabili, extrem de agitaţi şi de frustraţi, dar care îşi planifică plăcerile cu gîndul că o să fie bine cînd o să ajungă să parcurgă toate etapele pe care şi le-au propus.

Am întîlnit foarte mulţi oameni care nu ştiu să se relaxeze în weekenduri şi pentru care sfîrşitul săptămînii e un infern. Ştiu oameni pentru care plecarea şi întoarcerea din vacanţă sînt la fel de stresante ca dusul şi venitul de la birou. Şi atunci te gîndeşti: unde găsim bucuria?

Generaţiile care vin din urmă, cei mai tineri decît noi, sînt mult mai relaxaţi cu plăcerile imediate. Şi mult mai puţin dispuşi să creadă în momeala unei plăceri care stă după colţ.

De aici vine probabil şi neputinţa de a-i înţelege pe cei din generaţiile de după noi. Ei merg ziua la birou, dar noaptea stau în cluburi şi se simt bine. Privim aceste lucruri cu puţină invidie şi cu o uşoară iritare.

Cred, în acelaşi timp, că există generaţii extrem de nefericite. I-aş zice o ierarhie a nefericirii, iar generaţia cea mai lovită e a celor în jur de 60 de ani, care la Revoluţie aveau 35-40. Pentru că ei acum nici nu mai au treabă, nici nu mai au oportunităţi de plăcere şi îşi şi interzic sistematic accesul la plăcere. Sînt foarte critici şi nu mai au încredere în nimic.

Ce faci cînd descoperi că nu-ţi mai fac plăcere prea multe lucruri?

Ştiu o persoană care la un moment dat s-a dus cu o puştoaică la un atelier de tricouri şi a făcut un tricou cu o pisică. A venit de acolo transpusă şi extatică pentru că descoperise că mai poate să facă lucruri de felul acesta. Noi, cei din generaţia noastră, avem posibilitatea ca, dacă am ajuns pe culmile neplăcerii, să spargem crusta. Şi mă gîndesc la resurse financiare, la prilejuri, la tot felul de iniţiative ca cele despre care am mai pomenit.

Mai greu este în oraşele mai mici, unde rutina tradiţionalistă e mai mare şi iniţiativele în care se cultivă aceste plăceri hedoniste – mai mică.

Plăcerea n-are dreptul să fie încrîncenată. De exemplu, îmi aduc aminte că prin clasa a XI-a am auzit că Sabato e un autor bun. Am luat Abaddon exterminatorul, obligîndu-mă să-mi placă. Sau că m-am simţit vinovat cînd, după ’90, am fost într-un muzeu şi am văzut primele două tablouri ale lui Rembrandt despre care ştiam că trebuie să-mi placă şi nu mi-au plăcut. A durat doi ani să-i spun cuiva că nu mi-au plăcut. Şi e dreptul meu să nu mă forţez să-mi placă.

Văd la generaţiile mai noi nonşalanţă. Mă amuză uneori şi ignoranţa lor în artă cînd spun că nu ştiu cine e X. Apreciez ataşamentul lor pentru o plăcere nemediată şi palpabilă care e mai degrabă regula pentru ce ar putea însemna bunăstare sufletească.

Din acest punct de vedere cred că ar fi trebuit să facem învăţămîntul unul al măsurii, care să nu trateze cu superioritate tot ce vine din zona senzorialului pentru că ar fi zona crepusculară şi impură a plăcerilor noastre.

Atingerea stafidei e la fel de înălţătoare ca o simfonie de Bach. Dar ele se potenţează reciproc cînd le percepi la nivelul de plăcere şi de valoare pe amîndouă.

Putem să ne antrenăm plăcerile?

În psihologie vorbim destul de mult despre socializare la plăcere sau plaisir training şi de ceea ce se numeşte tehnici eutimice, de bună dispoziţie. Toate acestea încep întotdeauna de la lucruri simple: miros, auz, văz, gust etc. şi, ca un nou-născut, înveţi raportarea cu paşi mici la acel simţ.

De exemplu, una dintre regulile simple referitoare la plăcere este că o persoană care se bucură de lume se bucură de un singur lucru, de fapt. Nu poţi să te bucuri de o îngheţată italiană ascultînd Bach şi citind Amos Oz etc.

Interacţionaţi cu oameni care au probleme şi care vă cer ajutorul. Vă găsiţi timp şi stare pentru propriile plăceri?

Îmi dau seama că nu am avut niciodată o cerere specifică de la un pacient care să-şi fi dorit să-şi regăsească plăcerea sau pofta. Lucrurile astea vin la pachet. De obicei, depresia ca trăire este unul dintre momentele în care pacientul conştientizează că i-a dispărut şi cea mai mică plăcere: serialul favorit, mersul în oraş etc.

De aceea, el nu vine cu o cerere de potenţare sau de recîştigare a poftei, ci a revenirii la ceea ce a fost, la un nivel de a fi normal. Psihoterapia nu vinde produsul „îi fac pe oameni mai fericiţi“. Noi vindem un produs care se numeşte mai degrabă „îi fac pe oameni la fel de funcţionali cum erau înainte“.

Încerc să-mi cultiv bucuriile. Mi-am propus la un moment dat să fac ceva care să aibă şi partea asta de meşteşug, şi partea de petrecut timp, şi partea foarte senzorială. Şi în listele pe care le-am derulat mental m-am hotărît să mă dedic fotografiei, şi asta în mod programatic, pentru a nu pierde un timp al meu dedicat plăcerii. 

a consemnat Ana Maria SANDU

Viețile netrăite jpeg
Păsările par că știu mereu unde să se ducă
Păsările par că știu mereu unde să se ducă. Nu e nimic neclar în zborul lor. E o limpezime care mă emoționează.
p 10 jpg
Muze. Gemüse*
La sat e important ce ai, unde ai, cît ai, de unde ai. Prezența ta este vizibilă celorlalți, iar întrebări care sînt mai mult decît evitate la oraș devin aici punctele principale în funcție de care ești privit.
foto  Daniel Mihăilescu jpg
„O grădină cu deschidere la mare și ocean” – interviu cu scriitoarea Simona POPESCU
Grădina de la țară a bunicilor Ana și Nicolae, magică. Era, mai departe, via, cu strugurii grei, parfumați, după care urmau lanurile de porumb, un labirint verde.
p 12 sus jpg
„Începutul a fost nevoia de evadare în afara cotidianului urban” – interviu cu Mona PETRE, autoarea proiectului „Ierburi uitate”
„Ierburi uitate. Noua bucătărie veche”, apărută toamna trecută la Editura Nemira, este o încununare, după o decadă, a muncii mele de cercetare și experimentări culinare, una dintre manifestările fizice ale acestui efort lung de peste zece ani.
p 13 jpg
O grădină ca o viață. De la ghivecele studențești cu violete de Parma și cactuși la grădina apocalipsei și cea a degetelor verzi
Așa că Grădina Apocalipsei, a cărei creștere am început-o în mod simbolic odată cu intrarea în lockdown-ul din 15 martie 2020, întotdeauna va avea o legătură ascunsă cu o grădină în care am așteptat toată copilăria mea să intru, giardino meraviglioso, grădina misterelor, grădina Bomarzo.
Dmitri Nabokov's garden in Montreux jpg
„Să nu uităm că toate formele sînt în natură” – interviu cu artista vizuală Chantal QUÉHEN
Grădina face parte dintr-o construcție, o compoziție ca un tablou. Monet a excelat în asta la Giverny. Poate că asta m-a adus la peisaj, dar imaginația mea a dat totul peste cap.
p 14 jpg
Fascinația lucrurilor mici
Într-o notă similară, îmi place să folosesc fotografia de aproape a naturii pentru a urmări viața dincolo de ceea ce vedem în grabă.
Rustic fence (Unsplash) jpg
Trăim într-un multivers aici, pe Pămînt
Bunica mea vorbea cu animalele, iar eu o priveam fascinată, ca pe o mare vrăjitoare, și eram convinsă că și ele o înțelegeau.
p 21 jpg
„Sălbăticia devine un vis de intimitate, siguranță, control și libertate” interviu cu Oana Paula POPA, cercetătoare la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa“
Micuții care astăzi stau să ne asculte poveștile cu animale sperăm să se transforme în adulți responsabili, în sufletele cărora au fost sădite, de la vîrste fragede, semințe din care vor rodi respect și dragoste pentru natură.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.