Cronica unei morţi evitabile

Publicat în Dilema Veche nr. 426 din 12-18 aprilie 2012
ActiveWatch   secretul optimismului jpeg

În primele săptămîni din 1990, cele mai mari cozi erau la ziare. N-avem date precise şi obiective (cînd oamenii erau ocupaţi cu descoperirea libertăţii de exprimare şi a democraţiei, nu era momentul cel mai potrivit pentru precizie şi obiectivitate), dar din ce declarau atunci oamenii din breaslă, se pare că tirajele principalelor două ziare – Adevărul şi România liberă – depăşeau milionul de exemplare. Iar alte publicaţii din multitudinea care invadase piaţa vindeau cu sutele de mii. Dacă citim azi ziarele de atunci, ne izbesc amestecul brutal între informaţie şi opinie (asta în cazul în care informaţiile nu erau cu totul pierdute pe drum de dragul exprimării cu tărie a opiniilor) şi militantismul presei – care, în primii ani de după 1989, şi-a construit doi poli: ori cu guvernul, ori cu opoziţia. Dar, dincolo de orice erori pe care i le putem reproşa, dincolo de partizanate şi manipulări, presa de atunci arăta o poftă nebună de a vorbi deschis şi fără oprelişti, după decenii de cenzură totalitară. Aceeaşi poftă o aveau şi cititorii care stăteau la coadă să cumpere ziare cu aceeaşi răbdare cu care stăteau la cozi pentru alimente ori pîine.

În primii ani de după 1989, presa era un amestec de ideologie, impuls de a „educa poporul“ şi capitalism primitiv. Cornel Nistorescu povestea că a pornit revista Expres (de mare succes pe atunci) cu o sută de lei în buzunar, tipărind-o pe datorie şi făcînd plăţile ulterior, din banii încasaţi pe vînzarea primului număr. Se non è vero è ben trovato. Cheltuielile erau mici, vînzările mari, publicul cumpăra ziare şi reviste, aşa că nu era nevoie nici de business plan, nici de strategii de marketing. Iar legislaţia (comercială, economică, fiscală etc.) era plină de găuri. Totul era mai simplu, într-un fel: subiectele se-nghesuiau spre pixurile jurnaliştilor (de la anchete şi dezvăluiri despre evenimentele din decembrie ’89 pînă la manevrele politice ale zilei, de la temele şi domeniile tabu în vremea comunismului pînă la locuri şi oameni din ţară pe care abia atunci îi puteam descoperi); jurnaliştii se făceau „din mers“, fără şcoală şi training, era suficient să „scrie bine“ (redacţiile s-au umplut atunci de absolvenţi de Politehnică, Drept ori ASE, unii dintre ei devenind ulterior protagonişti ai mass-media); pînă prin 1995-1996, cînd au apărut televiziunile private, presa scrisă deţinea o foarte bună cotă de încredere şi prestigiu în ochii publicului.

Presa a fost printre primele domenii care s-au adaptat la piaţa liberă, în timp ce, ani la rînd, industria, agricultura şi altele au continuat să rămînă în proprietatea statului şi să funcţioneze după vechile reguli centralizate. Dar, evident, elanul postrevoluţionar nu avea cum să dureze mult. Apariţia televiziunilor comerciale a creat un concurent serios pentru presa scrisă: publicul obişnuit ani la rînd cu doar cîteva ore de transmisie TV pe zi (şi acelea preponderent propagandistice) a descoperit cu delicii filmele şi distracţiile televizate. Era epoca lui „Te uiţi şi cîştigi“ – un slogan care a declanşat construirea unui public de couch potatoes, iubitor pasiv de imagini colorate şi „autentice“. În presa scrisă, Evenimentul zilei a spart monotonia ziarelor serioase, bucşite de comentarii politice, economice şi sociale lungi, propunînd o variantă populară, cu ştiri scurte şi dezvăluiri. A fost marele succes al anilor ’90, care a „împins“ presa spre cucerirea unui public de masă, nepretenţios. Libertatea a mers pe acelaşi drum, fiind o combinaţie de tabloid „pur“ (cu „fata de la pagina 5“ cu tot) şi ziar popular care scria scurt şi clar despre problemele concrete ale cetăţenilor care nu citesc alt fel de ziare. Mai erau atunci pe piaţă tot felul de făcături (de la Infractoarea mov la revistuţe cu/despre astre, paranormal etc.) care alimentau acelaşi gust popular stătut în ultimii ani ai comunismului şi care „recuperau“ acum domenii înconjurate de aura „subiectelor interzise“ în vechiul regim. Diverse segmente ale publicului au fost ţintite, cam în aceeaşi perioadă, de revistele glossy – cele mai multe, „aduse de afară“ cu know-how cu tot: lustrul profesional însemna o anume schimbare de paradigmă. Iar în presa de calitate, Cotidianul a făcut o figură aparte datorită fondatorului său, Ion Raţiu.

Pe măsură ce a crescut competiţia, au apărut şi trusturile mass-media, şi managerii „de meserie“. A avea un tiraj mare era, în 1990, ceva cam de amoru’ artei. E drept că aducea şi ceva bani (din vînzarea ziarului: publicitatea era subţire pe atunci...), dar parcă mai mare era mîndria decît dorinţa de profit. Cu patronii şi cu managerii pe cap, chestiunea s-a schimbat: presa a devenit în primul rînd o afacere, iar tirajele şi vînzările mari au devenit motiv de mîndrie pentru că aduceau bani. Ziarele şi revistele au început să fie manageriate ca (şi alte) produse – cu strategii de marketing, planuri de afaceri şi tot tacîmul. Ceea ce s-a dovedit, într-o primă fază, un lucru bun – căci a adus un anume grad de profesionalizare în breaslă. Numai că patronii şi managerii s-au grăbit să cîştige mult şi repede şi n-au avut răbdare să pregătească „pasul doi“: adică să investească în conţinutul ziarelor şi în cariera unor jurnalişti de calitate. Reportaje ample? Anchete şi investigaţii serioase? Au murit cu totul: în ziarele noastre nu mai găseşti aşa ceva. Costă mult şi, în cazul investigaţiilor, nu ştii niciodată pe cine „deranjezi“ şi strici interesele ori legăturile politice ale patronului. Muncă pe teren? E scumpă. Mai bine ţinem nişte jurnalişti în birou, cu fişă de pontaj şi salarii pe drepturi de autor, să compileze ştiri de pe agenţii şi de pe Internet...

„Modelul de business“ în presa scrisă a cam eşuat. Astăzi, cîteva dintre ziarele care ani la rînd au fost în primul plan au rămas doar în versiune electronică (precum Cotidianul, Ziua ori Gândul). E adevărat, Internetul afectează presa scrisă din toată lumea; dar nu chiar într-un asemenea hal. Trecînd peste faptul că, în cultura noastră, apariţia unui ziar exclusiv online e percepută de foarte mulţi drept un fel de „retrogradare“ (dacă nu chiar o „dispariţie“ – căci forţa textului tipărit e considerată mai mare), ziarele de calitate care apar şi pe hîrtie, şi online înregistrează diferenţe consistente între audienţele celor două formule. Adevărul a vîndut în medie (conform cifrelor BRAT din perioada septembrie-decembrie 2011) aproximativ 27.000 de exemplare pe zi. În acelaşi interval de timp, ediţia online a avut între 150.000 şi 230.000 de cititori unici pe zi. La Jurnalul naţional, diferenţa nu e chiar aşa mare: aproximativ 23.000 de exemplare vîndute pe zi, între 56.000 şi 113.000 de cititori unici pe zi. Care va să zică, ne îndreptăm cu paşi repezi spre apariţia tuturor cotidienelor exclusiv online: nu poţi să faci rentabil un ziar care vinde doar 20-30.000 de exemplare. Şi chiar dacă reuşeşti, ce impact mai are un astfel de ziar într-o ţară cu 20 de milioane de locuitori? Evident, mai există şi varianta în care cineva ţine artificial în viaţă un ziar doar ca să-şi „rezolve“ agenda proprie, interesele politico-economice etc. Se poate. Dar eu vorbeam despre ziarele adevărate. Pe acest plan, să nu ne (mai) facem iluzii: n-o să avem niciodată un ziar de genul Le Monde, Die Welt ori Times – adică gazete serioase, cu o bună selecţie a temelor (care nu te fac să pierzi timpul cu prostioare şi non-subiecte), care aprofundează problemele de pe agenda publică, diferenţiindu-se în felul acesta de TV şi, deci, meritîndu-şi banii. La noi, ziarele nu mai aprofundează aproape nimic şi, disperate să rămînă în viaţă, fac „ştiri“ din ce au spus politicienii ori vedetele aseară la televizor.

De ce nu mai merge „biznisul de presă“ de la noi? Din mai multe motive, greu de ierarhizat: lăcomia patronilor, greşelile de management (cea mai mare fiind tratarea afacerii de presă ca pe orice altă afacere – de parcă poţi să vinzi un ziar la fel cum ai vinde pantofi, sîrmă de cupru ori cremă de plajă), jurnaliştii care au schimbat macazul ori au făcut ce-au vrut patronii, lipsa de investiţii în resursele umane (adică jurnalişti prost plătiţi – cu excepţia „vedetelor“ – şi fără perspective bune de carieră), lipsa unor asociaţii profesionale adevărate ale breslei. Plus atotputernicele televiziuni: poporul nostru de telespectatori a descoperit în masă că uitatul la televizor e mai comod decît cititul. N-ai ce-i face. Probabil că un alt motiv al decăderii presei este şi lipsa de investiţii din străinătate: în afară de Ringier şi de Edipresse, nu au fost investiţii străine majore în presa scrisă. Nici un trust străin important (european sau american) n-a făcut pui pe aici, nici o publicaţie importantă n-a produs vreo franciză la noi (aşa cum, de pildă, Newsweek a realizat ediţii locale în Polonia ori Ungaria), deşi tentative au existat. Dacă ar fi fost pe piaţă un mare jucător occidental, am fi avut şansa ca lucrurile să evolueze altfel. Aşa, să ne împăcăm cu ideea că s-ar putea să devenim prima ţară fără ziare tipărite (şi nici tabloidele nu mai vînd ca altădată...). Rămîn revistele – pentru cine e dispus să scoată nasul din ecranul TV. În rest, Internetul să trăiască!...

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Creșteri și descreșteri
Noi, românii, avem vorba aceasta despre noi înșine, „Ce-am fost și ce-am ajuns”.
Sever jpg
Cazaban jpg
„Adame, unde ești?“ Imagini și simboluri ale căderii omului
Semnificativ foarte este faptul că Adam și Eva nu au rămas cu rezultatul artizanatului lor grăbit și ipocrit, legat de conștiința propriei vini.
Stoica jpg
Ungureanu jpg
Bătaia cea ruptă din rai
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești
Popa jpg
Mărire și decădere în istoria contemporană a Rusiei
Sigur, Putin încearcă să justifice ideologic acest război, însă justificările sale sînt străvezii, inconsistente, necredibile.
Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?

Adevarul.ro

image
Panourile solare, un dezastru ecologic care așteaptă să se întâmple? Ce spun experții
În timp ce sunt promovate în întreaga lume ca o armă crucială de reducere a emisiilor de carbon, panourile solare pot provoca un dezastru ecologic după 25-30 de ani, cât este durata lor de viață.
image
Cauzele cutremurelor din vestul României. INFP: „Asta pune o presiune enormă”
Cutremurul din Arad s-a simțit în Ungaria, Croația și Serbia. Seismologii explică ce cauze produc cutremurele din zona de vest a țării.
image
Cum a murit de fapt regele Decebal. Principalele ipoteze privind sfârșitul regelui dac
Decebal, regele dacilor, a murit în anul 106 d Hr, în urma înfrângerii în fața legiunilor romane, după două războaie epuizante. Deși, aparent, modul în care regele dac a murit este bine cunoscut, există mai multe ipoteze privind sfârșitul acestuia.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.