Cronica unei morţi evitabile
În primele săptămîni din 1990, cele mai mari cozi erau la ziare. N-avem date precise şi obiective (cînd oamenii erau ocupaţi cu descoperirea libertăţii de exprimare şi a democraţiei, nu era momentul cel mai potrivit pentru precizie şi obiectivitate), dar din ce declarau atunci oamenii din breaslă, se pare că tirajele principalelor două ziare – Adevărul şi România liberă – depăşeau milionul de exemplare. Iar alte publicaţii din multitudinea care invadase piaţa vindeau cu sutele de mii. Dacă citim azi ziarele de atunci, ne izbesc amestecul brutal între informaţie şi opinie (asta în cazul în care informaţiile nu erau cu totul pierdute pe drum de dragul exprimării cu tărie a opiniilor) şi militantismul presei – care, în primii ani de după 1989, şi-a construit doi poli: ori cu guvernul, ori cu opoziţia. Dar, dincolo de orice erori pe care i le putem reproşa, dincolo de partizanate şi manipulări, presa de atunci arăta o poftă nebună de a vorbi deschis şi fără oprelişti, după decenii de cenzură totalitară. Aceeaşi poftă o aveau şi cititorii care stăteau la coadă să cumpere ziare cu aceeaşi răbdare cu care stăteau la cozi pentru alimente ori pîine.
În primii ani de după 1989, presa era un amestec de ideologie, impuls de a „educa poporul“ şi capitalism primitiv. Cornel Nistorescu povestea că a pornit revista Expres (de mare succes pe atunci) cu o sută de lei în buzunar, tipărind-o pe datorie şi făcînd plăţile ulterior, din banii încasaţi pe vînzarea primului număr. Se non è vero è ben trovato. Cheltuielile erau mici, vînzările mari, publicul cumpăra ziare şi reviste, aşa că nu era nevoie nici de business plan, nici de strategii de marketing. Iar legislaţia (comercială, economică, fiscală etc.) era plină de găuri. Totul era mai simplu, într-un fel: subiectele se-nghesuiau spre pixurile jurnaliştilor (de la anchete şi dezvăluiri despre evenimentele din decembrie ’89 pînă la manevrele politice ale zilei, de la temele şi domeniile tabu în vremea comunismului pînă la locuri şi oameni din ţară pe care abia atunci îi puteam descoperi); jurnaliştii se făceau „din mers“, fără şcoală şi training, era suficient să „scrie bine“ (redacţiile s-au umplut atunci de absolvenţi de Politehnică, Drept ori ASE, unii dintre ei devenind ulterior protagonişti ai mass-media); pînă prin 1995-1996, cînd au apărut televiziunile private, presa scrisă deţinea o foarte bună cotă de încredere şi prestigiu în ochii publicului.
Presa a fost printre primele domenii care s-au adaptat la piaţa liberă, în timp ce, ani la rînd, industria, agricultura şi altele au continuat să rămînă în proprietatea statului şi să funcţioneze după vechile reguli centralizate. Dar, evident, elanul postrevoluţionar nu avea cum să dureze mult. Apariţia televiziunilor comerciale a creat un concurent serios pentru presa scrisă: publicul obişnuit ani la rînd cu doar cîteva ore de transmisie TV pe zi (şi acelea preponderent propagandistice) a descoperit cu delicii filmele şi distracţiile televizate. Era epoca lui „Te uiţi şi cîştigi“ – un slogan care a declanşat construirea unui public de couch potatoes, iubitor pasiv de imagini colorate şi „autentice“. În presa scrisă, Evenimentul zilei a spart monotonia ziarelor serioase, bucşite de comentarii politice, economice şi sociale lungi, propunînd o variantă populară, cu ştiri scurte şi dezvăluiri. A fost marele succes al anilor ’90, care a „împins“ presa spre cucerirea unui public de masă, nepretenţios. Libertatea a mers pe acelaşi drum, fiind o combinaţie de tabloid „pur“ (cu „fata de la pagina 5“ cu tot) şi ziar popular care scria scurt şi clar despre problemele concrete ale cetăţenilor care nu citesc alt fel de ziare. Mai erau atunci pe piaţă tot felul de făcături (de la Infractoarea mov la revistuţe cu/despre astre, paranormal etc.) care alimentau acelaşi gust popular stătut în ultimii ani ai comunismului şi care „recuperau“ acum domenii înconjurate de aura „subiectelor interzise“ în vechiul regim. Diverse segmente ale publicului au fost ţintite, cam în aceeaşi perioadă, de revistele glossy – cele mai multe, „aduse de afară“ cu know-how cu tot: lustrul profesional însemna o anume schimbare de paradigmă. Iar în presa de calitate, Cotidianul a făcut o figură aparte datorită fondatorului său, Ion Raţiu.
Pe măsură ce a crescut competiţia, au apărut şi trusturile mass-media, şi managerii „de meserie“. A avea un tiraj mare era, în 1990, ceva cam de amoru’ artei. E drept că aducea şi ceva bani (din vînzarea ziarului: publicitatea era subţire pe atunci...), dar parcă mai mare era mîndria decît dorinţa de profit. Cu patronii şi cu managerii pe cap, chestiunea s-a schimbat: presa a devenit în primul rînd o afacere, iar tirajele şi vînzările mari au devenit motiv de mîndrie pentru că aduceau bani. Ziarele şi revistele au început să fie manageriate ca (şi alte) produse – cu strategii de marketing, planuri de afaceri şi tot tacîmul. Ceea ce s-a dovedit, într-o primă fază, un lucru bun – căci a adus un anume grad de profesionalizare în breaslă. Numai că patronii şi managerii s-au grăbit să cîştige mult şi repede şi n-au avut răbdare să pregătească „pasul doi“: adică să investească în conţinutul ziarelor şi în cariera unor jurnalişti de calitate. Reportaje ample? Anchete şi investigaţii serioase? Au murit cu totul: în ziarele noastre nu mai găseşti aşa ceva. Costă mult şi, în cazul investigaţiilor, nu ştii niciodată pe cine „deranjezi“ şi strici interesele ori legăturile politice ale patronului. Muncă pe teren? E scumpă. Mai bine ţinem nişte jurnalişti în birou, cu fişă de pontaj şi salarii pe drepturi de autor, să compileze ştiri de pe agenţii şi de pe Internet...
„Modelul de business“ în presa scrisă a cam eşuat. Astăzi, cîteva dintre ziarele care ani la rînd au fost în primul plan au rămas doar în versiune electronică (precum Cotidianul, Ziua ori Gândul). E adevărat, Internetul afectează presa scrisă din toată lumea; dar nu chiar într-un asemenea hal. Trecînd peste faptul că, în cultura noastră, apariţia unui ziar exclusiv online e percepută de foarte mulţi drept un fel de „retrogradare“ (dacă nu chiar o „dispariţie“ – căci forţa textului tipărit e considerată mai mare), ziarele de calitate care apar şi pe hîrtie, şi online înregistrează diferenţe consistente între audienţele celor două formule. Adevărul a vîndut în medie (conform cifrelor BRAT din perioada septembrie-decembrie 2011) aproximativ 27.000 de exemplare pe zi. În acelaşi interval de timp, ediţia online a avut între 150.000 şi 230.000 de cititori unici pe zi. La Jurnalul naţional, diferenţa nu e chiar aşa mare: aproximativ 23.000 de exemplare vîndute pe zi, între 56.000 şi 113.000 de cititori unici pe zi. Care va să zică, ne îndreptăm cu paşi repezi spre apariţia tuturor cotidienelor exclusiv online: nu poţi să faci rentabil un ziar care vinde doar 20-30.000 de exemplare. Şi chiar dacă reuşeşti, ce impact mai are un astfel de ziar într-o ţară cu 20 de milioane de locuitori? Evident, mai există şi varianta în care cineva ţine artificial în viaţă un ziar doar ca să-şi „rezolve“ agenda proprie, interesele politico-economice etc. Se poate. Dar eu vorbeam despre ziarele adevărate. Pe acest plan, să nu ne (mai) facem iluzii: n-o să avem niciodată un ziar de genul Le Monde, Die Welt ori Times – adică gazete serioase, cu o bună selecţie a temelor (care nu te fac să pierzi timpul cu prostioare şi non-subiecte), care aprofundează problemele de pe agenda publică, diferenţiindu-se în felul acesta de TV şi, deci, meritîndu-şi banii. La noi, ziarele nu mai aprofundează aproape nimic şi, disperate să rămînă în viaţă, fac „ştiri“ din ce au spus politicienii ori vedetele aseară la televizor.
De ce nu mai merge „biznisul de presă“ de la noi? Din mai multe motive, greu de ierarhizat: lăcomia patronilor, greşelile de management (cea mai mare fiind tratarea afacerii de presă ca pe orice altă afacere – de parcă poţi să vinzi un ziar la fel cum ai vinde pantofi, sîrmă de cupru ori cremă de plajă), jurnaliştii care au schimbat macazul ori au făcut ce-au vrut patronii, lipsa de investiţii în resursele umane (adică jurnalişti prost plătiţi – cu excepţia „vedetelor“ – şi fără perspective bune de carieră), lipsa unor asociaţii profesionale adevărate ale breslei. Plus atotputernicele televiziuni: poporul nostru de telespectatori a descoperit în masă că uitatul la televizor e mai comod decît cititul. N-ai ce-i face. Probabil că un alt motiv al decăderii presei este şi lipsa de investiţii din străinătate: în afară de Ringier şi de Edipresse, nu au fost investiţii străine majore în presa scrisă. Nici un trust străin important (european sau american) n-a făcut pui pe aici, nici o publicaţie importantă n-a produs vreo franciză la noi (aşa cum, de pildă, Newsweek a realizat ediţii locale în Polonia ori Ungaria), deşi tentative au existat. Dacă ar fi fost pe piaţă un mare jucător occidental, am fi avut şansa ca lucrurile să evolueze altfel. Aşa, să ne împăcăm cu ideea că s-ar putea să devenim prima ţară fără ziare tipărite (şi nici tabloidele nu mai vînd ca altădată...). Rămîn revistele – pentru cine e dispus să scoată nasul din ecranul TV. În rest, Internetul să trăiască!...
