Bani şi ouă - o cronică personală a Foamei

Publicat în Dilema Veche nr. 427 din 19 - 25 aprilie 2012
Bani şi ouă   o cronică personală a Foamei jpeg

În 1982, aveam patru ani şi eram „în concediu“ (cu bilete prin ONT) la Valea Drăganului, undeva la poalele munţilor Vlădeasa. Este una dintre primele mele amintiri – un soare puternic, o pătură întinsă pe o pajişte, doi părinţi lungiţi pe pătură care aveau grijă să nu merg de una singură prea departe, eu care descopeream oarecum plictisită lumea furnicilor, fiecare opintindu-se pentru a-şi căra bobul sau grăunţa, într-un şir aparent interminabil ce se oprea într-un final la un soi de excrescenţă roşiatică de pămînt pe care am călcat-o din curiozitate în picioare. M-au distrat furnicile ce fugeau care încotro. Le speriasem, le stricasem treaba.

Tot de atunci, îmi mai amintesc vag fetiţe care vindeau zmeură din găleţi şi că am făcut urticarie. Şi vacile uriaşe care veneau de la păşune, seara. Şi pe mama care mergea ca să vorbească cu vacile şi cu oamenii care erau cu ele şi se întorcea cu cîte o sticlă cu lapte. Şi pe mine care refuzam să-l beau, căci „mie nu-mi place laptele de vacă, îmi place laptele de Alimentara!“.

Mai tîrziu, peste cîţiva ani, am aflat că, de fapt, la Valea Drăganului „am murit cu toţii de foame“. Că mîncarea de la cantina vilei unde fuseserăm cazaţi a fost proastă şi insuficientă şi că în fiecare după-amiază, în aşteptarea cinei, mă băteam cu taică-miu pentru o chiflă tare, dosită de mama în poşetă, la micul dejun. Ciudat, asta nu-mi amintesc deloc!

Îmi amintesc, în schimb, că mama îşi lua liber de la serviciu ca „să prindă“ la telefon Casa de Comenzi. Suna mereu ocupat. Cînd reuşea să vorbească cu cineva de acolo, ştiam că a doua zi vom avea carne de porc, unt şi bomboane cubaneze. Cel mai mult îmi plăceau cele cu portocale. Uneori, tata suna de la editură ca să ne spună că întîrzie, căci „s-au băgat pui la bufet“. Cînd mă întreba cineva „ce aduce mama de la serviciu?“, răspundeam invariabil: „Bani şi ouă!“.

În 1987, eram deja în clasa a II-a şi mama mea s-a întîlnit pe strada şcolii cu mama lui Năstase Sorin la care fusesem în vizită cu o zi înainte ca să-i văd maşinuţele teleghidate. Mama mea a spus: „Doamna Năstase, ce le-aţi dat să mănînce la prînz? Adina mi-a zis că a mîncat tocăniţă de vacă şi că i-a plăcut foarte mult!“. Mama lui Năstase a răspuns: „Fiţi serioasă, doamnă! Era cu salam. Mă bucur că i-a plăcut!“.

Am stat odată la coadă cu mama, la banane, chiar înainte de Crăciun, dar n-am mai prins. Grozav îmi mai plăceau bananele, chiar dacă trebuia să aştept vreo trei zile ca să se coacă printre haine, în şifonierul din dormitor! Aşa că atunci, cînd traversam Calea Moşilor fără banane spre casă, am început să plîng. O doamnă milostivă mi-a dat o banană din sacoşa ei, fusese cu zece persoane mai în faţă. „Ce spui, Adina?“ Nu puteam să-i zic mulţumesc, mi-era ciudă şi nu voiam să iau banana. Dup-aia, mama mi-a spus să nu fiu invidioasă pe bananele ei, că poate avea şi ea copii...

Cîteodată, mergeam pînă la Foişorul de foc ca să luăm covrigi calzi, întinşi pe sfoară. Îi mîncam pe toţi pînă acasă.

În 1987, am fost la mare la Neptun (tot cu bilete prin ONT). Părinţii mei şi-au păstrat bani pentru o cină, în ultima seară, la restaurantul Calul Bălan. Îmi amintesc că a costat destul de scump – 400 de lei, o avere! Mama şi-a îmbrăcat costumaşul cu buline grena de la Bucur, tata şi-a pus un sacou. Am mîncat cu toţii ceafă de porc cu cartofi prăjiţi. Eu am băut Pepsi, ei au băut vin. Ceafa era atît de mare încît ieşea din farfurie. Ce n-am putut mînca, am luat în şerveţele şi mama a băgat în geantă. Am mîncat a doua zi, pe balconul hotelului, uitîndu-ne la mare şi părîndu-ne rău că plecăm.

În 21 decembrie 1989, eram la Cluj şi mersesem cu verişoara mea, Gabi, în cartierul Mănăştur ca să luăm de la doamna Maior işlerele pe care i le comandasem pentru Crăciun. Doamna Maior, pe jumătate unguroaică, o femeie liniştită, cu părul alb, ne-a primit în sufrageria ei plină de milieuri şi de porţelanuri şi ne-a arătat prăjiturile înşirate pe o faţă de masă. S-a scuzat că nu i-a ajuns cacaoa pentru glazură, erau doar mînjite pe deasupra. Apoi, ni le-a pus într-o cutie. N-a vrut bani pentru ele, bunica noastră deja îi făcuse „la schimb“ un costumaş pentru botezul unui nepot.

Am plecat cu işlerele în sacoşă, am ajuns în centru unde se auzeau împuşcături. Am fugit pe o stradă laterală spre casă unde bunica şi mătuşile mele făceau pregătiri pentru sărbători. Am ronţăit cîţiva tăieţei pentru supă care se uscau pe coala albă, velină, de pe bufet. O femeie de la Vîlcele venise deja cu găina. Spre seară, am luat cu degetul dîre din crema de griş a prăjiturii din dormitor care se presa sub Istoria literaturii... Nu m-am atins de işlere pînă de Crăciun, cînd deja regimul comunist nu mai era.

După 20 de ani...

Mi-e foame, merg la supermarket. De fapt, cînd mi-e foarte foame şi nu mai am răbdare nici măcar să-mi fac un sandviş, merg la KFC sau chiar şi la Mc. Înghit fără să mă gîndesc ce mănînc. Mă satur. Mi-e foame de mici proletari din Obor, merg la mici. Mănînc, îmi cad greu, şi cu bere, iau MagAnghinar. Cînd mi-e foame la supermarket, aş cumpăra tot – şi aş găti la nesfîrşit, în imaginaţia mea. Iau aia, iau ailaltă, arunc în coş. Ajung acasă înfometată, mănînc o bucată de pîine cu salam, renunţ să gătesc, bag totul în congelator. A doua zi, iar foame – „Ce mîncăm?“. Luăm tramvaiul 21, mergem la „împinge tava“, la Sfîntul Gheorghe, cîte-o ciorbă, o chiftea marinată şi am rezolvat-o. A doua zi, scot din congelator, am de scris, merg la redacţie, n-am timp, bag la loc în congelator. Mi-e foame – merg la Angst, iau salata de vinete, humus, orientală. Vin acasă încărcată cu caserole. A treia zi, descopăr în frigider nişte crenvurşti de care uitasem... prinseseră mîzgă, îi arunc. Arunc şi resturile de salate. Arunc tot şi o iau de la căpăt.

Nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată foame atunci cînd eram copil. Mesele, aşa cum or fi fost ele, încropite din te miri ce, erau momente importante ale zilei, aveau un program fix şi, de multe ori, un ritual. Deşi trăiam vremuri „de foamete“, foamea noastră, a copiilor, era protejată. În schimb, am experimentat diferite tipuri de foame, ca adult. Cel descris mai sus – îl cunoaşteţi probabil cu toţii – este foamea din neglijenţă. Din lipsă de timp şi chef de a te hrăni. În liceu, am ales, de una singură, foamea din cochetărie. O foame la modă – număram calorii, stăteam zile întregi nemîncată, ronţăiam mere pînă mi se strepezeau dinţii, în timp ce tînjeam după un Snickers, doar ca să aud în curtea şcolii „Ce-ai slăbit, fată!“. Cînd mergeam cu gaşca la munte şi, în ultima zi, nu mai avea nimeni nici un ban (nici o ţigară, nici o conservă), ne luptam între noi să ne întindem coltuce uscate de pîine în ultima cutie de pate care răsărise de undeva, pe neaşteptate. Nu era o foame serioasă, era o foame just for fun. Cunosc şi foamea de stres, foamea de panică, atunci cînd ai un ghem în stomac şi nu poţi să înghiţi nimic decît seara tîrziu, cînd te învălui în linişte şi întuneric şi începi să te simţi în siguranţă.

Însă toate acestea sînt mofturi şi fiţe, pe lîngă foamea cea adevărată. Foamea lui Knut Hamsun, dacă vreţi. Foamea, atunci cînd n-ai bani, cînd nu ştii cînd îţi vei primi salariul, aşa că nu poţi decît să aştepţi şi să înghiţi în sec. Cînd ajungi să te uiţi pe stradă la oameni care mănîncă. Te uiţi lung la Fornetti, la merdenele, la tot. Te holbezi fără să vrei prin geam la oamenii din restaurante. Eşti ca un cîine care caută mîncare. Adulmecă. Şi brusc îţi dai seama că ceea ce ţi se întîmplă e dezumanizant, te îndrepţi de spate, iei o atitudine demnă, te scotoceşti prin buzunar, descoperi că monedele adunate fac un leu şi-ţi iei un covrig.

În cazul în care m-ar întreba cineva dacă în România se poate „muri de foame“, aş răspunde probabil că nu. Toată lumea supravieţuieşte într-un fel sau altul şi speră în vremuri mai bune, în care cel puţin mîncarea irosită de-a lungul timpului să nu-ţi mai dea un permanent sentiment de vinovăţie. Însă cei ce trec, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp, printr-o experienţă de foame autentică rămîn cu sechele. Au senzaţia că se vor întoarce mereu acolo, la acel moment de disperare. Şi atunci apare cea mai perfidă formă a foamei – foamea latentă. Este cea care încă îi împinge pe cei care au trăit în comunism să-şi umple congelatoarele cu carne. Şi pe ceilalţi – care nu au trăit sau au trăit prea puţin – să rămînă cu jenante nostalgii după bananele pe care nu „le-au prins“ şi după cefele de porc care „ieşeau“ din farfurie.

Foto: M. Grecea, A. M. Sandu

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.
image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
„Pietrele Foamei” au ieşit la suprafaţă în albiile secate ale Râului Elba: „Dacă mă vezi, să jeleşti”
Europa se confruntă cu o secetă severă în urma unor valuri de caniculă fără precedent, ceea ce a determinat scăderea dramatică a debitului unor râuri europene importante. În Germania, în albiile secate ale râurilor au ieşit la iveală pietre masive folosite în urmă cu sute de ani pentru a prevesti vremuri vitrege pentru omenire, relatează Miami Herald.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.