Nefrate cu românul
După Revoluţie, în multe zone rurale, agroturismul a fost una dintre soluţiile salvatoare pentru evitarea şomajului. Cum multe fabrici şi întreprinderi au dat faliment ori s-au închis pur şi simplu din lipsă de randament, să-ţi deschizi o pensiune a devenit nu o modă, ci un mod de a supravieţui financiar. Bineînţeles, nu oricine a putut să o facă. Costurile mari, pe care o asemenea investiţie le presupune şi care sînt amortizate doar în timp şi pe criterii greu de prevăzut, nu şi le permitea toată lumea, aşa că în multe zone s-au încropit şi micile afaceri „la negru“: particulari, care închiriau cîte o cameră, fără să declare cîştigurile, sau care îşi amenajau propria casă ca pensiune neoficială – o casă pentru prieteni. Nu fără însă a se uita cu jind peste gard, la vecinu’ aflat în legalitate.
Mi s-a întîmplat acum cîţiva ani să trag la o asemenea pensiune, care funcţiona „la negru“. Cum zona nu prezenta un interes turistic, nu prea aveam de unde alege. De fapt, primarul satului alesese pentru mine, trimiţîndu-mă la „cumnaţi“. Pentru că aveam acte de decontat, la plecare am cerut factura, fără să mă gîndesc că proprietarii n-aveau habar de aşa ceva. Chitanţe, facturi... de unde să le scoată, toate astea costă, dar, la o adică, sîntem români, deci ne-om descurca noi cumva. Şi abia atunci mi-au spus de austrieci: o familie care s-a propăşit prin zonă, deschizîndu-şi o pensiune extraordinară, n-ai văzut aşa ceva, puţin mai sus pe deal. Acolo trebuie să aibă facturi, căci ei îşi permit şi, pentru că sînt oameni buni, mai mult ca sigur o să-i ajute şi pe ei cu o factură. Uşor îndoită, uşor siderată, am acceptat s-o însoţesc pe soţia proprietarului pînă la pensiunea „nemţilor“. Femeia îmi spusese cît de drăguţi sînt austriecii, cum donează bisericii bani şi cum îi ajută pe cei nevoiaşi din sat; cînd au prea mulţi turişti pe care nu-i mai pot caza, îi trimit să stea prin gospodăriile oamenilor şi că, una peste alta, neamţu’ e pîinea lui Dumnezeu. După un urcuş, cu noroiul pînă la glezne, am ajuns. Austriaca, călare pe cal, încerca să înţeleagă doleanţa gazdei mele, dar clătinînd frenetic din cap, spunea necontenit „nein“, ca pe un soi de cuvînt magic care ar fi putut s-o protejeze de cine ştie ce încercări malefice de a o perverti.
Pe scurt: nu s-a făcut. La întoarcere, discursul gazdei mele s-a schimbat radical. Nu mai era neamţu’ pîinea Celui de Sus, ci un capitalist care vine în ţara noastră ca s-o cumpere, căci deh, ei au bani şi noi slujim pe lîngă ei. Că şi românii ar vrea să le facă concurenţă, dar n-au cu ce!
Pe de altă parte, cînd nivelul de trai este aproape acelaşi, în zonele unde agroturismul s-a dezvoltat din avantajul zonei (mînăstiri, munte sau mare), cuvîntul „concurenţă“ este aproape tabu. Acum un an, în Vama Veche, l-am întrebat pe un localnic, proprietarul uneia dintre primele pensiuni din Vamă, cum stă treaba cu concurenţa? Acum, cînd poţi alege unde să stai, cum îi atragi pe clienţi mai abitir decît o face vecinul?
Mi-a răspuns senin, cu ochii limpezi şi plini de mirare: „Cum adică concurenţă? Păi, noi între noi ne avem toţi ca fraţii, adică dacă n-am eu locuri, te trimit la vecinul, unde ştiu că ai aceleaşi condiţii“. Şi e adevărat. Vecinul are aceleaşi condiţii, aceleaşi preţuri. Îţi este, la o adică, total indiferent dacă stai la X sau la Y. Alegerea e astfel anulată de o uniformitate care îi menţine pe toţi proprietarii la un nivel de existenţă, fără să existe prosperitate din partea unuia care oferă servicii mai bune, dar în detrimentul altuia, care n-are probabil posibilităţi financiare. Sau nu se agită la fel de mult.
Tema lipsei de concurenţă între pensiunile din zonele turistice ori în cele unde se încearcă crearea unui regim turistic este cam aceeaşi: se invocă, uşor patriotic, frăţia. La noi, la români, nu există aşa ceva – concurenţa e demonizată, văzută ca un lucru capitalist. Iar cînd cineva „îţi“ face concurenţă, respectivul este etichetat drept neloial, vecin răuvoitor şi, mai mult, nefrate cu românul.
