Cîteva posibile nume de sunete
Ca şi data trecută, cînd m-am ocupat niţel de culori (vezi Dilema veche nr. 393), voi începe tot cu un instrument muzical: azi, octobasul. Creat în 1849 de lutierul francez Jean-Baptiste Vuillaume, octobasul era un contrabas gigantic, cu trei corzi, înalt de 3,87 metri. Pentru a cînta ceva, instrumentistul trebuia să urce pe un scăunel (fixat pe corpul instrumentului) şi să producă sunete fără a atinge corzile direct, ci folosind un sistem de pîrghii şi pedale. Mi-ar fi prins bine un octobas acum, ca să umplu cu niscaiva armonii grave liniştea acestei pagini. Dar întrucît orchestrei mele îi lipsesc deocamdată instrumentele mari (le-am dat la pingelit), am să mă sui pe un scăunel mental şi voi încerca să mobilez hîrtia cu ajutorul unui sistem de pîrghii verbale. (De pedale n-avem nevoie, vom bicicli despre ele într-un număr viitor, dedicat velodramei.)
Mişcarea a doua mă poartă iarăşi, cum s-a întîmplat şi-n textul precedent, către folclorul românesc. (O fi vreo coincidenţă sau fatalitatea obîrşiilor mărunte? Vă ţin la curent, îndată ce aflu.) Mai exact, către un refren popular pe care l-am auzit adesea la radio în copilărie, în vremurile de radio intens de la sfîrşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, cînd hoardele barbare ale televizoţilor încă nu cotropiseră ţinuturile dunărene. Zicea aşa cîntecul: „Cînd o scîrţîi portiţa / Să ştii c-a venit bădiţa“. Nu trebuie să fii un Umberto Eco latent sau incipient ca să-ţi dai seama că acolo, în melodie, un sunet (scîrţîitul portiţei) transmite un mesaj, vestind mîndruţei sosirea bădiţei. Şi mi-am zis (de fapt, aproximez că mi-aş fi zis, pe atunci aveam alte moduri de a comunica pe dinăuntru cu mine): „Ia te uită (sau, mai bine, ia ascultă), sunetele pot spune anumite lucruri fără să fie aranjate neapărat în cuvinte“. De aici pînă la constatarea că nu avem destule cuvinte pentru a numi tot ce spun sunetele e doar un pas. Pe care îl voi face neîntîrziat, sporind zestrea limbii noastre cu o serie de vocabule noi şi (pe cît îmi va sta în putinţă) dulci, aşa cum i se cuvin unui fagure de miere.
Aşadar, pentru sunetul produs de spargerea gheţii între două persoane de sex opus ori de acelaşi sex, propun cuvîntul felduit. (Exemplu: „Cînd Emilian se aplecă să ridice clasorul căzut pe covor, din care timbrele curgeau în cascade zimţate, privirea lui întîlni privirea Anetei, de un albastru blînd, unde se citeau semnele încă palide ale consimţămîntului deplin. Un tremur de strune abia atinse, un felduit uşor ca alunecarea unei gene pe obrazul unei piersici pluti prin încăpere cîteva clipe, dar – vai! – se stinse înecat în regret cînd domnul Zugravu, deschizînd uşa cu nasul, pătrunse năvalnic în salon, călare pe un buştean.“)
Pentru sunetul produs de încrucişarea unui plop cu un arţar pe Autostrada Soarelui-Răsare (ce leagă Osaka de Oaxaca), propun cuvîntul wutzlipocapetluit. (Exemplu: „La volanul unui Oldsmobile cafeniu, cu însemnele Poliţiei Literare pe capotă, Harumi Fernandez compunea un haiku săltăreţ despre cele trei nuanţe ale unei felii de şuncă matinale. Se poticnise la silaba a patra din al doilea vers şi ezita între moliciune şi asprime, înclinînd către un compromis. Vuietul venit parcă de nicăieri l-a dezarmat. A mai apucat să vadă cum asfaltul se topea vertiginos între rădăcini, apoi nimic – ultimele note ale wutzlipocapetluitului care îi perforase timpanele se risipeau în aerul dimineţii. Muri sub frunze, fără să ştie ce surprize îi rezervase a cincea silabă.“)
Pentru sunetul produs de ştergerea prafului de pe o idee, propun cuvîntul bruflit, cu variantele bruflire şi brufleală. (Exemplu: „Consecinţele bruflelii operate de Anagnoste pe terenul gîndirii staţionare şi-au găsit ecoul în sistemul batracian al lui Fibras Mlaştinaretul, pentru care oac nu mai exprimă preeminenţa formelor întristate asupra celor vădit şugubeţe, acesta refuzînd însăşi existenţa lor şi, ca atare, negîndu-le-o.“)
Exemplele înşirate mai sus mi se par suficiente pentru a ilustra ce mi-am propus şi ce propun, aşa încît mă voi opri din exemplificare. Adaug, pentru cei care au ciulit urechea (apropo: sunetul produs de ciulirea urechii s-ar putea numi emandulat), un glosar cuprinzînd – fireşte, fără a epuiza întregul spectru – cîteva posibile nume de sunete.
Armonet – sunetul produs de aşteptare într-un corp (uneori chiar în două, dacă sînt întinse); dezarmonet – opusul sunetului anterior, se produce numai în vid; chibrit – sunetul produs de introducerea unor suprafeţe aromate într-o prezentare de nori; scufat – un sunet paralel cu fîşîitul, dar produs de contactul a două materiale diferit înstelate (cum ar fi bolta şi hotelurile) în momentul cînd se aprind; bulşit – ca şi grohăitul, este un sunet animalic, pe care îl produc taxatorii la taxare; ufluet (sau fluimet) – un sunet delicat, din familia menuetului, produs de o concentraţie peste limitele admise a sărurilor de iasomie în lacrimi; vultrat – fratele geamăn al lătratului şi rudă prin alianţă cu fluieratul a pagubă, este un sunet nobil, pe care îl auzi cînd deschizi un volum de cugetări; proptit – sunetul produs de o părere care nu-i a ta cînd se întîlneşte cu părerea ta în tramvai şi îşi strîng mîinile; ghefdeat – nu multora le-a fost dat să-l audă, este un sunet rar şi potenţial periculos, care se produce cînd îţi înfloreşte basca; şervet – sunet în formă de arc de triumf, cu două linguriţe de frişcă deasupra şi cu un candelabru la temelie, produs de trecerea la ora de iarnă; etc.
Şi gata, cred că-i de-ajuns. Cobor de pe scăunel ca să vă spun la revedere, lăsîndu-vă să repladumbriţi.
