Alin Teodorescu - fost cancelar, actual el însuşi

Înainte de a fi cancelar al Guvernului României – funcţie care sună impresionant –, Alin Teodorescu a fost unul dintre cei mai cunoscuţi sociologi din România, director al IMAS şi preşedinte al Fundaţiei Soros. Genul de sociolog care pare a şti în orice moment cine va cîştiga viitoarele alegeri. Şi genul de consultant care pare a fi capabil să spună oricărui politician cum să facă să cîştige viitoarele alegeri. Am intrat în legătură după ce am scris undeva că „face pe Machiavelli în PSD“. Mi-a scris că am dreptate în restul editorialului şi a semnat simplu: „Machiavelli“. Aşa e Alin Teodorescu, simpatic şi cînd e enervant. Şi departe de stereotipul care ar trebui să fie un fost cancelar. Îi propun o discuţie despre experienţa sa în funcţii publice. Îi sugerez să ne amintim cum a început.

„Aa, Năstase din 1993 tot voia să-mi dea o funcţie.“ Nu a ieşit atunci, ci abia în 2004. La începutul anului, se vedea cu Năstase ca să scrie o carte de interviuri şi lucra şi la un raport privind adopţiile internaţionale. Emma Nicholson a ameninţat cu o moţiune în Parlamentul European care să blocheze negocierile de aderare cu România. Se adunau cereri imperative şi de la Comisie, de la Banca Mondială şi de la NATO, pe diverse sectoare de reforme întîrziate. Năstase l-a întrebat ce ar trebui să facă. Atunci i-a făcut o schemă de reorganizare a Guvernului. O spune aşa, de parcă o avea deja în minte, doar a scos-o de la naftalină: coordonarea politicilor la premier, o cancelarie, doi vicepremieri, un cancelar ne-membru al Guvernului, dar participant la şedintele Guvernului, ţac-pac!

Probabil că i-a spus-o şi lui Năstase cu acelaşi aer, pentru că fostul prim-ministru l-a întrebat dacă nu vrea să se ocupe el de Cancelaria pe care tocmai o inventase. Nu a rămas în nici un fel, a zis că se gîndeşte, a doua zi a aflat de la radio că este Cancelar al Guvernului României. Încă sună impresionant, chiar dacă acum rîd cînd Alin Teodorescu, cu fes de pensionar pe cap, îmi povesteşte aceste aventuri. Şi cum a fost la început? Aa, s-a trezit cu multe instituţii pe cap – armata, autoritatea pentru adopţii, toate voiau ceva de la el, deşi nu avea încă birou şi nici numire oficială. Prima sarcină a fost să întocmească un „To do list“. Pentru 18 ministere şi autorităţi centrale. O spune tot aşa, de parcă a fost uşor, de parcă o avea deja în cap, ţac-pac! Doar 18 ministere şi autorităţi centrale. Un fleac.

Prima şedinţă de Guvern a durat nouă ore

Ce crede Alin Teodorescu că a rămas după mandatul său? Mai întîi să-mi imaginez cum era anul acela, 2004. Sperau închiderea negocierilor de aderare la UE. Au făcut lista de priorităţi. Un pachet de legi privind justiţia, un altul privind adopţiile internaţionale. Au luat pachetele şi au mers la Bruxelles, premierul Năstase le-a prezentat acolo, au făcut impresie bună. „Emma a retras moţiunea.“ Prima victorie. „În februarie aveam şase capitole de negocieri deschise, Bulgaria mai avea două, pînă în iunie am mai închis trei capitole. Cu mari eforturi; Puşcaş a fost un erou atunci.“ Vorbeşte despre Vasile Puşcaş, negociatorul-şef al României, şi el un universitar de la Cluj cooptat în Guvern. Îi place să povestească asta, se simte din vocea sa. 2004 a fost un an nebun – şi electoral, şi cu închiderea negocierilor de aderare la UE. A început prost, cu mari întîrzieri, s-a terminat cu bine şi doar cu cîteva zile înainte de turul doi al alegerilor prezidenţiale. „Mă duceam din două în două săptămîni la Bruxelles cu situaţia lucrărilor.“ Au făcut-o, au închis negocierile. Şi au pierdut alegerile. „Se vedea din cifre, le-am arătat şi lui Năstase.“ Iar începe cu din astea, ştia el sigur cum vor fi alegerile. „Da, da, se vedea din cifre“, insistă. Năstase s-a gîndit serios să nu candideze el, să lase pe altcineva. „Se uita în cifre şi zicea că nu prea merge – un om foarte realist şi cu enormă experienţă.“ În iulie, cu lucrurile la Guvern redresate, s-a ocupat mai mult de partid. Dar asta e altă poveste.

Revenind la Guvern, ce a mai făcut? „În martie 2004 am participat la prima şedinţă de guvern şi am rămas uluit. A durat nouă ore. Eu veneam din sectorul privat. O şedinţă de producţie pe unde am fost eu nu a durat mai mult de o oră şi jumătate.“ S-a apucat de schimbări. Pentru şedinţa următoare a scris o nouă normativă a şedinţelor de Guvern, lista A – cu hîrtiile pe care erau toţi de acord, lista B – unde erau neînţelegeri şi urma să decidă premierul. Înainte de şedinţa miniştrilor, se întîlneau secretarii de stat cu şeful Secretariatului General al Guvernului şi făceau cele două liste. Se amuză cînd povesteşte: „Prima şedinţă de Guvern cu procedura asta a durat o oră şi jumătate – toţi erau şocati, ce dom’le, s-a terminat?!? Păi, noi ce facem acum, că ne-am programat să stăm aici?“. E mîndru că asta a rămas după el. Tăriceanu a preluat mecanismul, au fost şi discuţii ca Teodorescu să rămînă cancelar, dar nu au vrut partidele, nici al lui, nici al liberalilor. Dar Boc a stricat jucăria. A desfiinţat Cancelaria, zicînd că e moştenirea lui Năstase. S-a văzut imediat – greşeli de tehnică legislativă, documente întoarse de la Monitorul Oficial. Se pare că premierul Mihai Răzvan Ungureanu discută cu Banca Mondială un grant pentru refacerea Cancelariei; organismelor internaţionale le plăcea mecanismul, aveau un singur interlocutor. Teodorescu nu pierde nici o secundă acel aer că totul e simplu, că politica e o chestie de ecuaţie şi aranjamente pe tabla de şah şi că el le ştia – şi ecuaţiile, şi aranjamentele – şi trebuie să fii prost să nu pricepi.

E frustrant să lucrezi într-o instituţie?

Era obişnuit cu apariţiile publice; ţin minte că în studenţie era unul dintre greii de la Tucă Show, cînd talk-show-urile încă mai contau, pentru că erau puţine şi făceau agenda. Cum se adaptează un om cu prezenţă publică vie la viaţa de demnitar? „Aveam aceleaşi reacţii ca atunci cînd eram în societatea civilă, doar că nu mi le exprimam.“ Iar rîde, a mai făcut o poantă bună. Pare a nu înţelege de ce m-ar frămînta dilema asta. Nu e musai să exprimi tot ce gîndeşti, nu? Oricum, nu îl măcina nevoia asta. Avea nişte obiective: capitolele de negociere, reorganizarea. După ce s-a terminat experienţa de la Guvern, a fost patru ani parlamentar. S-a dus conştiincios în colegiu, la Brăila, a ţinut legătura cu alegătorii, dar s-a plictisit în Parlament, bine că a scăpat.

A meritat implicarea? „Nu-mi pare rău deloc, am făcut maximum ce am putut.“ Acum începem totuşi lista cu minusuri. După ce au interzis adopţiile internaţionale, a început „o campanie inimaginabilă împotriva mea, a lui Năstase, a lui Verheugen şi a Emmei Nicholson, România fusese cel mai mare exportator de copii şi am oprit chestia asta“. Îl ascult cum punctează minusurile, nu o face la modul tragic, pare tot amuzat. „M-am dus cu 30.000 de euro economii, am plecat cu 50.000 datorii.“ Şi e muncă continuă, ca la moară, te macină. „Uită-te la cum arată un premier cînd intră în mandat, ia fotografiile de la intrarea în mandat – Năstase, Boc, chiar şi Mugur Isărescu – şi apoi uită-te la cum arată la ieşirea din funcţie. Au albit; la Boc te sperii de diferenţă.“ În minus, „cîştigi jumătate cît şoferul tău şi o treime cît sepepistul tău“. Asta e glumă, sau pe bune? Serios vorbeşte. De asta a vrut să introducă şi salarizarea unică în sistemul bugetar, dar nu a mai avut timp. A făcut-o Boc, mă gîndesc, dar nu vreau să deschid discuţia. Deci, stai toată ziua acolo, ca la moară. „Seara, pe la 8 te duci şi tu acasă. Eşti fleaşcă. Şi deschizi televizorul şi încep ăia: nesimţitul, trădătorul, coruptul. La mine nu era cu corupţia, că eu nu aveam din astea, la mine era că sînt agent străin.“ L-a sunat pe un ziarist care îl făcuse agent străin, l-a întrebat dacă are oarecare documente, că ar avea nevoie să le ceară ălora o pensie. Iar rîde.

Ar mai vrea să fie iar într-o funcţie? „În nici un caz, nu te poţi linişti, nu te poţi de-stresa.“ Ce face Alin Teodorescu acum? Înapoi în zona privată, cercetare de piaţă. „Acum am o viaţă de rentier, mă scol la 6 dimineaţa, nu la 4, mă duc la birou la 9 nu la 6, mai şi dorm după-masă.“ Să-l cred că nu ar mai vrea? Prea îi sclipeşte ceva în voce cînd îşi aduce aminte, prea punctează minusurile cu amuzament. Şi are orgoliul că e regretat, şi Tăriceanu l-ar fi vrut înapoi, chiar prin 2007, pe el şi pe Puşcaş. Sincer, nu îl cred.