Venind în România

Mitoş MICLEUŞANU
Publicat în Dilema Veche nr. 421 din 8-14 martie 2012
Venind în România jpeg

- ce am descoperit, ce am adus -

Venirea mea în România a fost o escapadă adolescentină. S-a întîmplat în 1990, am „debarcat“ la Cluj, într-o noapte. Efectul a fost total. În acea perioadă, Clujul mi s-a asociat cu un campus, liniştit, echilibrat, curat. Dacă prima impresie contează, pot spune cu voce tare că simt şi acum efectul ei. Chiar dacă am scăpat de mult de „miopia turistului“, sînt atras în continuare de România, în special de spaţiul cultural, fiindcă îl simt plin de „tensiune“, iar eu mă consider un povestitor al tensiunilor. Evident, pe parcurs, am descoperit aici o gamă largă de patologii sociale, empatizînd cu atît mai mult cu cît veneam dintr-un spaţiu bolnăvicios şi, totuşi, n-am simţit niciodată vreo dezamăgire în legătură cu România, fiindcă aspectele subexistenţiale sînt răspîndite peste tot în lume.

După faza contemplativă a urmat procesul de adaptare. Acest proces continuă şi astăzi, chiar dacă în alte planuri decît la început. Iar la început, am descoperit că n-am ajuns în rai, că oamenii, chiar dacă mai luminoşi la faţă, aveau probleme, aveau complexe şi furii, din fericire mai cumpătate ca ale noastre. Mai mult, am simţit o frămîntare legată de faptul că eram în vizită, iar în „vizită“ sîntem priviţi cu o anumită atenţie, simţim o responsabilitate în plus faţă de „băştinaşi“. Să nu dezamăgim, să nu pătăm imaginea noastră de fraţi de peste Prut veniţi la studii. Şi, bineînţeles, am pătat-o. Omul nu rezistă mult sub observaţie, se revoltă la presiune. S-a vorbit mult despre asta, despre atitudinea basarabenilor, uneori sfidătoare sau arogantă. Este clar vorba despre o instinctualitate proletară şi alte ingrediente, de la sentimentul de scindare, pînă la paranoia. Oricum, „ingredientele basarabene“ nu sînt uşor digerabile, nici pentru ruşi, iar combinaţia exotică şi „folositoare“ din punct de vedere al accesului cultural poate fi defectuoasă în planul comunicării interumane.

Domeniul meu: „Oroarea cu ştaif“

Aspectele sociale mai dubioase am început să le descopăr mai cu seamă după venirea la Bucureşti, dar nicidecum nu mi-am modificat părerea de bine despre România. Mi s-a întîmplat chiar să am discuţii aprinse legate de complexul inferiorităţii, atît de pronunţat la unii. La Bucureşti m-am apucat de scris tot mai apăsat, iar prin 2003 a luat naştere proiectul „Planeta Moldova“. Încă din perioada liceului, la Chişinău, obişnuiam împreună cu fratele meu, Radu, să înregistrăm scenete absurde la un casetofon mono, rusesc. Apoi am continuat tradiţia la Cluj, împreună cu un bun prieten, Valentin Maslov, realizînd cîteva perle aberante de teatru radiofonic. În cele din urmă, treaba s-a cristalizat la Bucureşti, cînd împreună cu vărul meu, Florin Braghiş, am „stabilizat“ tendinţa nestăvilită de a satiriza tot ce mişcă. Tot în acea perioadă am scos primul volum de proză Organismecanisme, după ce Ruxandra Cesereanu m-a recomandat ca „prozator promiţător“ lui Marin Mincu. La Bucureşti, Planeta Moldova a prins contur şi s-a mai ramificat, fiindcă am început să înregistrăm şi muzici. În cîteva zile am pus la cale un site, www.planetamoldova.net, iar scenetele şi cîteva piese au ajuns în reţea. Efectul a fost neaşteptat, ca să nu spun exploziv. Iniţial, am crezut că demenţa va fi gustată în special de basarabeni, conceptul axîndu-se pe tragicomedia politică şi socială din Moldova. Însă, după ce românii au reacţionat şi ei, ne-am dat seama că am subestimat percepţia lor. Era şi de aşteptat, noi fiind oarecum autişti, sau mai bine zis introvertiţi. Ne-a fost destul de clar că Planeta Moldova nu se adresa unui grup restrîns. Ecourile au venit de pretutindeni, inclusiv din străinătate.

Revolta noastră „jucăuşă“, dar acidă s-a bazat pe spontaneitate şi pe un soi de „refuz estetic“. Nu ne-a mai fost frică să cădem nici în ridicol, nici în pornografic, fiindcă nu ne-a mai interesat părerea celor din jur, cel puţin în timpul înregistrărilor. Ne deconectam şi lăsam instinctele să dicteze, fără să cenzurăm aversiunea faţă de totalitarism, militarism, violenţă, ignoranţă, decadenţă, ipocrizie şi puritanism. Şi, cum nu există aversiune fără magnetism, scenetele noastre au fost percepute la justa lor „subvaloare“ în România, chiar dacă printr-un filtru argotic oscilînd între morbid şi obscen. Spaţiul ex-sovietic a fost extrem de fertil, mai ales că ne-a permis, de mici, accesul la cultura rusă. Combinaţia a ieşit, cred eu, pe cît de dubioasă, pe atît de inspirată şi creativă. Diferenţa dintre cultura rusă şi cea română, dacă îmi permiteţi această riscantă comparaţie, este cît se poate de subtilă. Românul are înclinaţii spre un fatalism masochist, în timp ce rusul tinde spre un fatalism ceva mai sadic. În combinaţie, putem obţine „orori cu ştaif“. Acesta este domeniul meu. Artistul român din spaţiul ex-sovietic este un „specialist“ în sado-masochism intelectual. Poate că nu întrece gazdele în ale masochismului şi nici pe ruşi în sadism, dar le combină spectaculos, asta sigur. Fiindcă e modul nostru de viaţă, dincolo de comedie, dincolo de show. Sîntem cu toţii nişte cheaguri de necesităţi şi emanaţii, cu aspiraţii. În travalii şi transpiraţii. Iată şi hip-hop-ul nostru cel de toate zilele.

Fisuri în infrastructură

Lăsînd optimismul paroxistic la o parte, am descoperit în „conştientul colectiv românesc“ o mare doză de subapreciere interioară şi o gamă de complexe rezultate de aici. Nemulţumire de sine, nemulţumire de oameni, critica şi autocritica excesivă. Ne lamentăm, ne văităm, deplîngem soarta excesiv, asta e o problemă interioară pe care o proiectăm în exterior, unde ea se amplifică şi se întoarce la noi ca o mămăligă de plumb. M-am lovit adesea de specimenul care dă vina pe tot ce mişcă. Cum nu-i convine ceva, dă vina pe alţii, pe politicieni, pe manelişti, pe trafic, pe taxe, pe întreţinere, preţuri, ţepari, cerşetori, ţigani. Evident că adie un rasism rafinat în România. Sînt multe fisuri în infrastructura noastră culturală, dar mai ales în cea emoţională. Despre spiritual mă feresc să vorbesc fiindcă e la modă şi e kitchos. Şi criza e la modă, şi apocalipsa e la modă. Toate sînt fie trendy, fie brandy. Dar, dacă ar fi să emit o serie de clişee pretenţioase, aş spune următoarele: criza probabil va lua sfîrşit odată cu o reformă interioară, o reformă personală, bazată pe deschidere, pe toleranţă şi dedicare. Românul munceşte prea rar cu dedicare şi nu păstrează curăţenia. Vrea mult, dar nu face mult. Noi ne raportăm la casă ca la un spaţiu ce ne aparţine, iar în stradă nimic nu mai e al nostru şi nu preţuim. Afară totul intră sub responsabilitatea primarilor, a guvernanţilor. Nasoală poziţie. Cînd ne vom raporta la spaţiul exterior ca la patul în care dormim, atunci va fi curăţenie. Şi nu Uniunea Europeană va rezolva aceste aspecte, ci noi. Uniunile au fost şi rămîn nişte promisiuni iluzorii: Uniunea Sovietică, Uniunea Europeană, Statele Unite. Eternele iluzii protectoare! Vai, ce bine va fi, vor veni unii şi ne vor ajuta! Vitrinele de pe Calea Victoriei vor fi tot mai luminoase, băncile vor deveni mai erecte, Catedrala Neamului ne va asigura o mîntuire grandioasă, o mîntuire de lux! Urmează Circul Amuzării Neamului! Ministerul Lamentării! Butaforiile noastre de păcălit ochiul, nasul, urechile, buzunarele! În timp ce la periferie mîncăm dintr-o strachină cu maidanezii.

Dincolo de toate durerile, general valabile, venind în România, am descoperit creativitate, imaginaţie, lume bună, personaje strălucitoare. Sper că am adus şi noi ceva util, folositor şi constructiv, dincolo de modul de abordare crud. Iar toată povestea cu show-biznisul, succesul, vedetismul, toate acestea nu sînt decît frunze căzătoare. Chiar dacă „Podul de flori“ a rămas suspendat la jumătate, Unirea s-a produs de mult în plan cultural, iar asta, cred eu, contează cel mai mult. Şi ca să nu rămîn doar la acest nivel semipatetic, aş forţa nota şi aş spune următoarele: intuiţia îmi sugerează că românul, de fapt, este afectat de o „împlinire ancestrală“, un fel de autosuficienţă ascunsă în spatele nemulţumirii cotidiene. Este o nemulţumire de faţadă, din inerţie, fiindcă un om cu adevărat nemulţumit este capabil să ia măsuri drastice, radicale. Nemulţumirea autentică te împinge la renunţare sau la schimbare, asceză sau revoluţie. Revoluţia, spunem noi, s-a produs... Sau poate trăim o revoluţie eternă? Sau a fost o pseudorevoluţie? Aici fiecare cu părerea lui şi cu experienţa. Fără experienţă părerile sînt sterile. Poate că nemulţumirea noastră este insuficientă pentru a genera schimbări monumentale. Poate avem nemulţumiri insuficient de viscerale. Poate că, după eşecul unei tiranii, avem tendinţa de a eşua în libertate, fiindcă nu ştim să gestionăm libertatea. Evident, libertatea nu mai generează adrenalina de care am fost dependenţi atîta vreme şi atunci libertatea devine pentru noi un sevraj. Cam aşa văd eu lucrurile. Sîntem încă în sevraj. Măcar de-am învăţa să ne gestionăm sevrajul.

Mitoş Micleuşanu (n. 1972) este fotograf, pictor şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Trepanoia, ART, 2012.

Citiţi aici un fragment din romanul Trepanoia.

Blogurile lui Mitoş Micleuşanu:
www.micleusanu.blogspot.com
www.politicantrop.blogspot.com
www.ermetic.blogspot.com
www.lobotomat.blogspot.com
www.alteratura.blogspot.com

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.