Rechinul din farfurie

„Ia uite dom’le la asta! Se bagă în faţă, se înfruptă din toate şi ne ocupă teritoriile de parcă noi nici nu am fi pe aici. Păi, ce crezi, măi animalule, că aşa îţi merge? Aici sînt reguli clare, noi ştim care e locul fiecăruia şi nu acceptăm să ne încurce orice nou-venit.

Păi, măi urecheatule, pe cînd străbunii noştri făceau regulile pe aici, ai tăi nici nu-şi împletiseră primul lanţ de ADN! Iar legea va fi făcută de noi pînă cînd ne vom hotărî noi că ne-am dus prea mult traiul şi, plictisiţi, ne vom retrage.“

Poate că aşa or fi gîndit diversele vieţuitoare atunci cînd într-un sistem ecologic guvernat de legi demult stabilite a apărut cîte un nou-venit, mai rapid sau mai puternic, desigur un concurent extrem de redutabil. Iar acest monolog imaginar s-ar fi putut repeta de nenumărate ori în trecutul geologic – şi nu numai. Unele dintre speciile nou-aduse de către om pe diferitele continente, mai uşor adaptabile şi mai eficiente, au lăsat flămînde vechile stăpîne ale acelor teritorii.

Formulată cel mai bine de Darwin, lupta pentru existenţă este, de fapt, concurenţa perfectă. Cine se adaptează trăieşte – şi poate chiar să se dezvolte, cine nu, moare. Iar cine supravieţuieşte şi se dezvoltă, poate chiar să urce o treaptă mai sus pe scara evoluţiei. Iar toată această luptă nu ajunge nicicînd predictibilă. Oricînd poate intra în arenă un nou competitor care poate schimba tot mediul în jurul său.

În natură, prin urmare, nu există poziţii intermediare. Trăieşti – şi atunci continui să te dezvolţi – sau mori.

Iar această lege nu se aplică doar la animale, ci e perfect valabilă şi pentru oameni. Care au respectat aceeaşi regulă din cele mai vechi vremuri şi pînă acum, atît faţă de animalele periculoase din jur – cît şi faţă de ceilalţi. Braţul armat cu o bîtă a fost mai tare decît mîna goală. Piatra cioplită a fost superioară bîtei de lemn, dar inferioară bronzului. Arama a fost mai moale ca fierul, care a cedat la rîndul său în faţa oţelului. Roata şi calul aduse de spanioli în Americi au nimicit civilizaţii întregi. Mereu, societăţile s-au organizat în funcţie de anumite reguli, nescrise sau da, care au funcţionat cu brio pentru mulţi ani, dar au fost brutal întrerupte în momentul în care o grupare puternică, agresivă şi violentă de alohtoni a fărîmiţat bunele înţelegeri. Cei care au o şansă să scape sînt doar o parte dintre cei obişnuiţi aproape continuu cu concurenţa perfectă sau, cu alte cuvinte, cu lupta pentru existenţă.Iar nici o societate nu a rămas stabilă pe termen lung.

Unde vreau să ajung cu acest exemplu?

Întîi, problema concurenţei există în natură de cînd lumea. E de fapt cea care ne-a dus aici.

În al doilea rînd, concurenţa în natură este absolut perfectă. Nici un fel de reguli nu rezistă la scara timpului geologic – iar cîştigătorul de azi poate fi învinsul de mîine, dacă nu e permanent în alertă. Şi – oricît de atent ar fi – vine un moment în care oricum va apărea cineva mai puternic. Şi dacă nu apare, va sfîrşi la fel ca tigrul cu colţi de spadă – Machairodus – sau ca puternicul cerb Megacervus – ale căror arme de atac/apărare s-au dezvoltat pînă la exacerbare şi i-au omorît pe posesori. Aceleaşi reguli se aplică şi oportuniştilor, care ştiu să profite de speciile mai puternice în anumite medii... cînd se schimbă stăpînii, dispar şi cei care trăiesc de pe urma lor.

Nu în ultimul rînd – aplicat la oameni –, cine a fost cu un pas înainte în domeniul cunoaşterii a cîştigat. Şi pasul înainte înseamnă de fapt permanentă inovare. Iar ca să fii inovativ, ai nevoie permanent de cercetare. La scara istoriei umane, rămîne singura soluţie.

P.S. Cineva ar putea spune că rechinii şi crocodilii rezistă de sute de milioane de ani. Absolut corect. Pînă cînd a apărut prădătorul suprem. Iar asta, la rechini şi crocodili, se vede în meniurile unor restaurante – sau în unele magazine de pielărie, pantofi şi poşete.

Adrian Stănică este jurnalist şi cercetător ştiinţific la Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină.