Horia-Roman Patapievici - fost şi viitor om liber
Adevărul e că atunci cînd citeam Politice, în timpul liceului, nu mi l-aş fi închipuit pe Horia-Roman Patapievici şef de instituţie. Eram nişte revoltaţi, şi el prin ce scria, şi eu pentru că îl citeam. Nu i-am spus niciodată, nici public, nici privat, dar mi-a marcat adolescenţa. Şi îi datorez o bună parte din ceea ce sînt. Simt aşa, o nevoie să scriu asta, veţi înţelege imediat de ce.
În 1999 a intrat, la propunerea PNŢCD, în ceea ce urma să fie Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Întrebat de ce a intrat în guvern, André Malraux a spus că cine a scris cum a scris el nu poate să stea deoparte. A simţit că i se potriveşte. Discuţia noastră e neaşteptată. Găsesc un Patapievici tensionat, incredibil de tensionat. Pus să facă bilanţuri. „La anul trag linie, dragă Cristi, mai mult de un deceniu de implicare instituţională“. Şi e mîndru. Înşiră febril ce lasă în urmă, atunci cînd îl întreb. E limpede că s-a gîndit mult la asta. Şi că e decis: la anul se retrage. Gata, i-a ajuns.
La CNSAS a fost o luptă inegală. 8000 de dosare au predat Serviciile Secrete cîtă vreme au fost Iliescu şi PSD la putere, faţă de două milioane cîte sînt acum la CNSAS. Ce a făcut totuşi Patapievici acolo? A ţinut alertată opinia publică, a construit fluxul de hîrtii şi proceduri din CNSAS. Practic, instituţia a trebuit inventată şi s-au inspirat din experienţa Comisiei Gauck din Germania.
La Institutul Cultural Român, Patapievici nu a avut de inventat o instituţie, ci de reinventat una, fosta Fundaţie Culturală Română. „Am vrut să construim o instituţie pe care să o lansăm pe piaţa occidentală. E un succes, şi nu e un succes pe nişte standarde fluctuante, interne, ci pe cum sîntem apreciaţi în afară. Ştii cum am simţit asta? Cineva de la British Council, la început de mandat, nici nu auzise de instituţia asta. Acum toţi ştiu de ICR, şi, atenţie, nu ne spun ai-si-ar, pe limba lor, ci i-ce-re, pronunţia în română – asta înseamnă un brand. Pot să spun acum că am reuşit să construiesc o instituţie viabilă pe pieţele occidentale şi, ca rezultat, pentru prima oară am creat artiştilor români posibilitatea să-şi conceapă cariera în mod dublu, atît în ţară, cît şi în străinătate.“ Ţine să-i amintească pe colegii săi Mircea Mihăieş şi Tania Radu, împreună cu care „am inventat programele de aici, ele nu existau şi nici nu erau în altă parte în România, a trebuit să le luăm de la zero“.
Nu există limite de mandate ca şef la ICR, dar Patapievici ştie sigur că se va retrage după al doilea. De fapt, pare că aşteaptă să se termine odată. Cînd îl întreb despre părţile pe care le regretă, vorbeşte revoltat, iritat, enervat cum nu cred să-l mai fi văzut. „Spaţiul public românesc este toxic. Niciodată imaginea mea nu a fost mai proastă ca acum, niciodată ura împotriva mea nu a fost mai liber exprimată şi mai mare şi niciodată nu am servit mai eficace cauza publică decît am făcut-o în aceşti opt ani. Dacă ar fi să compar cu primul deceniu de după 1989 – eram scriitor, aveam libertate, dar nu am făcut decît să mă servesc pe mine, totul se răsfrîngea asupra mea. Acum servesc o cauză publică, şi niciodată nu am fost mai atacat ca acum.“ Îi spun că exagerează, că sînt oameni care îl apreciază. Este vehement, neaşteptat de descurajat. „Dragă Cristi, cînd merg pe stradă, din trei oameni care mă opresc, doi o fac ca să mă scuipe. Lucrul ăsta devine în scurt timp insuportabil.“ Am impresia că asta cu scuipatul o spune la modul metaforic, dar nu e aşa. „Nu mai departe de acum o săptămînă şi jumătate un om m-a întrebat dacă sînt Patapievici şi m-a scuipat pe pantaloni. Şi nu merit asta, e o monstruozitate.“ Îşi mai aminteşte că a fost cu părintele Marchiş la o mănăstire şi acolo a fost acostat de alt cetăţean indignat, care şi-a amintit că a scris ceva de rău despre Eminescu şi că e „intelectualul lui Băsescu“. Campania de demonizare a „intelectualilor lui Băsescu“ dusă de Antena 3 a condus la asemenea situaţii. În faţa acestor exemple, nu prea mai găsesc argumente. Se lasă o tăcere aiurea în conversaţia noastră, nu mai am replică. Nu ar fi durut atît de tare dacă această campanie şi aceşti cetăţeni robotizaţi de prostie televizată nu ar veni peste o asurzitoare lipsă de solidaritate a scriitorilor şi artiştilor care au beneficiat de programele ICR. Îşi aminteşte o scenă, acum mai bine de un an, cînd ieşea din Institut şi în faţă era un grup de tineri poeţi veniţi să-şi facă decontul pentru o călătorie în Suedia. A dat să-i salute, dar au întors capul. „E şocant, oameni care îşi făcuseră o carieră şi prin aceste programe inventate de noi, oameni care nu ar fi ajuns în viaţa lor traduşi în străinătate fără această şansă. Mi-e uşor să fiu înjurat de C.V. Tudor sau de senatorul PSD Surupăceanu, care zice că nu am dreptul să conduc ICR pentru că nu sînt român, dar oameni cărora le-am făcut bine, care au beneficiat de aceste programe...?! Le-au sucit minţile.“
Nu prea ştiu ce să zic. Să sugerez că poate nu l-au observat? Că poate e prea sensibil? Mai bine tac. Îmi aduc aminte de cazul poneiului roz. De tăcerea puzderiei de postmodernişti posh de care s-a umplut oraşul şi care nu au găsit de cuviinţă să apere ICR, atunci. Ironia face ca un stindard al conservatorismului cultural ca Patapievici să fie atacat de către naţionaliştii patibulari pentru că exportă artă postmodernă. De fapt, pentru că nu a cenzurat exportul respectiv. Iar postmoderniştii şi noua stîngă nu au zis nimic, pe principiul „duşmanul duşmanului meu“... Tot noi, conservatorii ăştia de la Dilema veche, a trebuit să apărăm un principiu liberal, anume că nu e treaba statului să aleagă operele de artă promovate. Chiar dacă eu personal găseam poneiul roz o tîmpenie juvenilă. Mi-am zis atunci că şi Patapievici crede la fel
în sinea sa. Dar nu contează ce crede omul în sinea sa, tocmai asta e şi ideea.
Sînt lecuit de orice acţiune civică
Ar fi fost de aşteptat ca tinerii artişti să-l apere? Într-o lume raţională, da. În lumea reală, mă mir că Patapievici mai are candori de acest fel. Parcă îi regăsesc revoltele din Politice – raţionalismul indignat în faţa absurdului „normalităţii“. De ce aşteaptă raţionalitate de la lume? Sau de ce nu o mai aştept eu? Unul dintre noi s-a schimbat în rău.
Patapievici va pleca, va veni altcineva în loc. Un alt Augustin Buzura, predecesorul său şi actual om de bine pentru tineretul postmodernist. Vom exporta iar folcloriste şi meşteri populari prizaţi doar de diaspora românească. Vor fi atunci prin Bucureşti nişte poeţi tineri, revoltaţi şi al naibii de curajoşi în a înjura tabuurile societăţii capitaliste, care se vor întreba patetic prin cafenele cum de nu îi mai traduce străinătatea. Se vor întreba ca proştii, răspunsul e simplu: de asta.
A meritat implicarea instituţională pentru Patapievici? Concluzia sa este tristă: „Sînt un om care a cîştigat toate bătăliile instituţionale, inclusiv pe cea supremă – impunerea pe o piaţă liberă competitivă. În timp ce toate bătăliile de solidaritate le-am pierdut“. Partea bună este că scriitorul Patapievici va reveni. A citit, disciplinat, cu fişe, şi cît a fost demnitar. Cît despre prezenţa în spaţiul public: „De la anul încolo implicarea mea publică s-a încheiat, eu nu voi mai activa în spaţiul public deloc. Mi-a ajuns pentru două vieţi. În România să faci ceva înseamnă să fii nebun. Eu sînt lecuit de orice acţiune civică. Voi publica cărţi, nu voi mai face comentariu politic“. Şi totuşi, a meritat? Nu material. În toată perioada în care a activat ca demnitar, din declaraţiile de avere reiese că a cîştigat din drepturi de autor mai mult decît salariul de la stat.
Şi totuşi, o mîndrie de creator de instituţii se vede, chiar din vocea sufocată de indignare a lui Horia-Roman Patapievici – scriitor, eseist, demnitar, din nou scriitor şi eseist: „La CNSAS, faptul că oricine poate să se înscrie şi să cerceteze dosare de interes public este o consecinţă a liberalismului nostru. Noi am votat asta, partea bună a CNSAS. Dacă era după ceilalţi, trebuia să faci dovada unui interes direct. Accesul la dosare este foarte liberal. La ICR am făcut reforma după principiul strict liberal – o neutralitate deplină a instituţiei faţă de ce propun artiştii. Accesul este riguros egal. Am adus instituţii şi reguli moderne unde nu erau, modelul meu sînt paşoptiştii“. Patapievici e un paşoptist în felul său. Dacă am merge acum la arhive, am vedea cîte mizerii s-au spus despre paşoptişti la vremea lor. Şi degeaba.
