Puncte de plecare

Dariu GHIU
Publicat în Dilema Veche nr. 410 din 22-28 decembrie 2011
Puncte de plecare jpeg

La începutul lunii august, curatorul şi teoreticianul Okwui Enwezor, directorul artistic al Trienalei de la Paris, mergea la Cluj, apoi la Bucureşti, însoţit de trei curatoare asociate, cu scopul de a identifica figuri artistice din România pentru trienala ce va avea loc în aprilie 2012. Vizite organizate în studiourile artiştilor, portofolii bine puse la punct, discuţii degajate despre artă şi contextul cultural românesc, cu un personaj important al scenei artei internaţionale, Enwezor, curatorul unor expoziţii de mari proporţii (Bienala de la Johannesburg în 1997, Documenta 11 în 2002), autorul unora dintre cele mai bine articulate texte despre fenomenul globalizării artei şi actualul nou director al Haus der Kunst, München. În urma întîlnirilor cu artiştii români contemporani (de la Geta Brătescu, Ion Grigorescu, pînă la Miklos Onucsan, Ciprian Mureşan, Anca Benera, Arnold Estefan şi mulţi alţii), o parte dintre aceştia au primit, cîteva luni mai tîrziu, invitaţia oficială de a fi parte din trienală.     

La începutul anilor ’90, unul dintre catalizatorii întîlnirilor Estului cu Vestul la Bucureşti era atelierul Liei Perjovschi, aflat în curtea Universităţii de Artă. Acolo aveau loc întîlniri cu curatori vestici, la care asistau nu doar artiştii implicaţi direct, ci şi alţi oameni ai scenei locale, pe care Dan şi Lia îi invitau să participe, dîndu-le astfel ocazia să intre în contact cu personalităţile scenei artistice internaţionale. „Atelierul era folosit ca spaţiu de dezbatere. Am considerat că diseminarea informaţiei era mai radicală decît orice altă practică artistică“, declara într-un interviu Dan Perjovschi. Primele invitaţii în show-uri internaţionale produc efectul bulgărelui de zăpadă: lor le urmează alte propuneri. Dacă e să luăm un exemplu precis, chiar pe cel al lui Dan Perjovschi, prezenţa la Bienala nomadă de artă Manifesta, în 1998, la Luxemburg, a fost un moment-cheie în evoluţia ulterioară a artistului. Şi dacă revenim la efectul bulgărelui de zăpadă, pentru artist au urmat: prezenţa în Pavilionul României la Veneţia în 1999, proiectul de la Kokerei Zollverein (Essen), curatoriat în 2003 de Marius Babias şi Florian Waldvogel, expoziţia solo din 2005 la Ludwig Museum Köln, MoMA şi Pavilionul Central la Bienala de la Veneţia în 2007...  

Artişti deja consacraţi se ocupă de recuperarea altor figuri şi investesc capital simbolic în acestea. Odată ce vizitai în 2010 expoziţia retrospectivă „Les Promesses du Passé“, de la Centre Georges Pompidou, o imagine cuprinzătoare asupra artei estice, citeai pe eticheta uneia dintre lucrări că artistul român Ion Grigorescu a fost susţinut pe scena internaţională de către Mircea Cantor. La fel se întîmplă cu galeriile comerciale care şi-au făcut deja un nume. Acestea propulsează în mod programatic artişti necunoscuţi publicului străin, dar bine localizaţi pe harta artei contemporane româneşti. Tîrgurile de artă, în afara laturii pur comerciale, mediază întîlnirea dintre profesionişti (curatori, directori de muzee) şi artişti şi conduc către viitoare propuneri de expoziţii – solo sau colective –, invitaţii de a participa în bienale de artă. În 2007, la cea de-a treia ediţie a Bienalei de la Praga, participau în secţiunea „Expanded Painting 2“ – patru pictori tineri din Cluj – Radu Comşa, Adrian Ghenie, Victor Man şi Şerban Savu – la invitaţia lui Giancarlo Politi, directorul importantei reviste Flash Art, care îi remarcase cu un an înainte la tîrgul de artă Viennafair. Faptul că Politi a introdus pentru ei sintagma „Şcoala de la Cluj“, aşezîndu-i în descendenţa şcolilor de la Leipzig şi Dresda, a constituit o mişcare de imagine extrem de puternică şi, chiar mai mult, o recunoaştere internaţională.

Bienalele şi „globalizarea artei“

Bienalele de artă reprezintă în general un model extrem de ambiguu şi pe care îl vezi într-o directă relaţie atît cu exportul, cît şi cu importul de cultură. Bienalele deschid atît de multe problematici curatorilor şi teoreticienilor contemporani, încît au devenit obiect de studiu şi subiect pentru numeroase conferinţe şi antologii de texte. De unde această complexitate? Deoarece ele sînt probabil expresia cea mai puternică a globalizării artei. Se nasc acolo unde arta are manifestări fragile; apar pentru a problematiza prin proiecte artistice diverse situaţii şi probleme locale; ocupă spaţii abandonate cărora le rediscută istoria şi încearcă să le transforme în spaţii pentru artă; sînt prin excelenţă politizate, fie că ne gîndim la prima bienală a lumii, cea de la Veneţia, deschisă în 1895, ce furniza o ideologie clar conectată la colonialism, sau Bienala de la Havana, născută în 1984 în contextul utopic cubanez. Aflate în momentul de faţă în număr foarte mare, peste 200 în întreaga lume, bienalele sînt, aşa cum scrie curatorul Carlos Basualdo, „enorme mecanisme ale vizibilităţii“, cu atît mai interesante cînd apar în contexte locale izolate din punct de vedere artistic, aşa cum s-a întîmplat cu oraşe precum Iaşi sau Dublin. Exact ca la o olimpiadă sportivă, bienalele de artă influenţează benefic turismul şi comerţul. O ediţie de bienală asigură locului respectiv aflux de public – specializat şi non-specializat. La Iaşi, „Periferic“ – prima bienală internaţională de artă din România, creată iniţial ca festival de performance în 1997 de către Matei Bejenaru, devenită bienală în 2001 – a adus în timp nu numai curatori străini care au lucrat cu contextul local, dar şi posibilităţi de întîlnire şi lucru între artişti români şi artişti internaţionali. În capitală, Bienala Bucureştiului (directori: Răzvan Ion şi Eugen Rădescu) şi Bienala Tinerilor Artişti (condusă de Romelo Pervolovici) au deschis spaţii abandonate şi istorii controversate (Bienala Tinerilor Artişti în 2010 la Palatul Ştirbei) sau, în cazul Bienalei Bucureştiului, au lucrat cu galerii de artă asociate în mentalul colectiv perioadei comuniste, precum Galeria Orizont sau Simeza. Se ajunge în zilele noastre la situaţii în care dorinţa de a externaliza total un eveniment artistic duce foarte des la cooptarea unui curator străin: de exemplu, pentru anunţarea Bienalei Bucureştiului, ediţia a 5-a din 2012, curatoriată de americanca Anne Barlow, au avut loc două conferinţe de presă, la mii de kilometri distanţă una de cealaltă: New York-Bucureşti.  

Dincolo de această situaţie în care bienalele îşi asumă rolul de a discuta contextul local prin intermediul unor „ofiţeri“ ai artei veniţi din afară, ele reuşesc să producă mişcare. Aduc aici personalităţi ale artei internaţionale cărora artiştii români le devin cunoscuţi. Artiştii români, la rîndul lor, circulă din ce în ce mai mult. 

Veneţia, caput mundi

În acelaşi timp, dacă vorbim despre prezenţele artiştilor români în bienalele internaţionale, acestea s-au petrecut repede după momentul 1989. Grupul subReal era prezent la Bienala de la Istanbul în 1992, un an mai tîrziu în secţiunea „Aperto“ a Bienalei de la Veneţia, în 1996 la prima ediţie a bienalei Manifesta, la Rotterdam, iar în 1999, alături de Dan Perjovschi, în Pavilionul României la Veneţia, curatoriat de Judit Angel. De altfel, în 1999, la Bienala veneţiană, România reuşeşte să se impună pe scena internaţională, deoarece – aşa cum spune criticul Pavel Şuşară – la acel moment „este perfect sincronizată cu limbajele şi formele de reprezentare ale lumii contemporane“. 

Cu o tradiţie de peste o sută de ani, Bienala de la Veneţia rămîne cel mai important eveniment al artei contemporane internaţionale. Să nu uităm că unul dintre motivele principale care a condus la înfiinţarea sa a fost acela de a pune bazele unei noi pieţe de artă. Să fii artist la Veneţia înseamnă să te afli în vizorul curatorilor şi directorilor de instituţii publice, sub lupa celor mai puternici colecţionari de artă şi să fii rîvnit – sau nu – de galerii importante. Veneţia îţi dă posibilitatea să intri în noi circuite expoziţionale şi, pînă la urmă, să-ţi stabileşti locul pe o scară de valori deseori instabilă. 

Daria Ghiu este critic de artă. 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.