Puncte de plecare

Dariu GHIU
Publicat în Dilema Veche nr. 410 din 22-28 decembrie 2011
Puncte de plecare jpeg

La începutul lunii august, curatorul şi teoreticianul Okwui Enwezor, directorul artistic al Trienalei de la Paris, mergea la Cluj, apoi la Bucureşti, însoţit de trei curatoare asociate, cu scopul de a identifica figuri artistice din România pentru trienala ce va avea loc în aprilie 2012. Vizite organizate în studiourile artiştilor, portofolii bine puse la punct, discuţii degajate despre artă şi contextul cultural românesc, cu un personaj important al scenei artei internaţionale, Enwezor, curatorul unor expoziţii de mari proporţii (Bienala de la Johannesburg în 1997, Documenta 11 în 2002), autorul unora dintre cele mai bine articulate texte despre fenomenul globalizării artei şi actualul nou director al Haus der Kunst, München. În urma întîlnirilor cu artiştii români contemporani (de la Geta Brătescu, Ion Grigorescu, pînă la Miklos Onucsan, Ciprian Mureşan, Anca Benera, Arnold Estefan şi mulţi alţii), o parte dintre aceştia au primit, cîteva luni mai tîrziu, invitaţia oficială de a fi parte din trienală.     

La începutul anilor ’90, unul dintre catalizatorii întîlnirilor Estului cu Vestul la Bucureşti era atelierul Liei Perjovschi, aflat în curtea Universităţii de Artă. Acolo aveau loc întîlniri cu curatori vestici, la care asistau nu doar artiştii implicaţi direct, ci şi alţi oameni ai scenei locale, pe care Dan şi Lia îi invitau să participe, dîndu-le astfel ocazia să intre în contact cu personalităţile scenei artistice internaţionale. „Atelierul era folosit ca spaţiu de dezbatere. Am considerat că diseminarea informaţiei era mai radicală decît orice altă practică artistică“, declara într-un interviu Dan Perjovschi. Primele invitaţii în show-uri internaţionale produc efectul bulgărelui de zăpadă: lor le urmează alte propuneri. Dacă e să luăm un exemplu precis, chiar pe cel al lui Dan Perjovschi, prezenţa la Bienala nomadă de artă Manifesta, în 1998, la Luxemburg, a fost un moment-cheie în evoluţia ulterioară a artistului. Şi dacă revenim la efectul bulgărelui de zăpadă, pentru artist au urmat: prezenţa în Pavilionul României la Veneţia în 1999, proiectul de la Kokerei Zollverein (Essen), curatoriat în 2003 de Marius Babias şi Florian Waldvogel, expoziţia solo din 2005 la Ludwig Museum Köln, MoMA şi Pavilionul Central la Bienala de la Veneţia în 2007...  

Artişti deja consacraţi se ocupă de recuperarea altor figuri şi investesc capital simbolic în acestea. Odată ce vizitai în 2010 expoziţia retrospectivă „Les Promesses du Passé“, de la Centre Georges Pompidou, o imagine cuprinzătoare asupra artei estice, citeai pe eticheta uneia dintre lucrări că artistul român Ion Grigorescu a fost susţinut pe scena internaţională de către Mircea Cantor. La fel se întîmplă cu galeriile comerciale care şi-au făcut deja un nume. Acestea propulsează în mod programatic artişti necunoscuţi publicului străin, dar bine localizaţi pe harta artei contemporane româneşti. Tîrgurile de artă, în afara laturii pur comerciale, mediază întîlnirea dintre profesionişti (curatori, directori de muzee) şi artişti şi conduc către viitoare propuneri de expoziţii – solo sau colective –, invitaţii de a participa în bienale de artă. În 2007, la cea de-a treia ediţie a Bienalei de la Praga, participau în secţiunea „Expanded Painting 2“ – patru pictori tineri din Cluj – Radu Comşa, Adrian Ghenie, Victor Man şi Şerban Savu – la invitaţia lui Giancarlo Politi, directorul importantei reviste Flash Art, care îi remarcase cu un an înainte la tîrgul de artă Viennafair. Faptul că Politi a introdus pentru ei sintagma „Şcoala de la Cluj“, aşezîndu-i în descendenţa şcolilor de la Leipzig şi Dresda, a constituit o mişcare de imagine extrem de puternică şi, chiar mai mult, o recunoaştere internaţională.

Bienalele şi „globalizarea artei“

Bienalele de artă reprezintă în general un model extrem de ambiguu şi pe care îl vezi într-o directă relaţie atît cu exportul, cît şi cu importul de cultură. Bienalele deschid atît de multe problematici curatorilor şi teoreticienilor contemporani, încît au devenit obiect de studiu şi subiect pentru numeroase conferinţe şi antologii de texte. De unde această complexitate? Deoarece ele sînt probabil expresia cea mai puternică a globalizării artei. Se nasc acolo unde arta are manifestări fragile; apar pentru a problematiza prin proiecte artistice diverse situaţii şi probleme locale; ocupă spaţii abandonate cărora le rediscută istoria şi încearcă să le transforme în spaţii pentru artă; sînt prin excelenţă politizate, fie că ne gîndim la prima bienală a lumii, cea de la Veneţia, deschisă în 1895, ce furniza o ideologie clar conectată la colonialism, sau Bienala de la Havana, născută în 1984 în contextul utopic cubanez. Aflate în momentul de faţă în număr foarte mare, peste 200 în întreaga lume, bienalele sînt, aşa cum scrie curatorul Carlos Basualdo, „enorme mecanisme ale vizibilităţii“, cu atît mai interesante cînd apar în contexte locale izolate din punct de vedere artistic, aşa cum s-a întîmplat cu oraşe precum Iaşi sau Dublin. Exact ca la o olimpiadă sportivă, bienalele de artă influenţează benefic turismul şi comerţul. O ediţie de bienală asigură locului respectiv aflux de public – specializat şi non-specializat. La Iaşi, „Periferic“ – prima bienală internaţională de artă din România, creată iniţial ca festival de performance în 1997 de către Matei Bejenaru, devenită bienală în 2001 – a adus în timp nu numai curatori străini care au lucrat cu contextul local, dar şi posibilităţi de întîlnire şi lucru între artişti români şi artişti internaţionali. În capitală, Bienala Bucureştiului (directori: Răzvan Ion şi Eugen Rădescu) şi Bienala Tinerilor Artişti (condusă de Romelo Pervolovici) au deschis spaţii abandonate şi istorii controversate (Bienala Tinerilor Artişti în 2010 la Palatul Ştirbei) sau, în cazul Bienalei Bucureştiului, au lucrat cu galerii de artă asociate în mentalul colectiv perioadei comuniste, precum Galeria Orizont sau Simeza. Se ajunge în zilele noastre la situaţii în care dorinţa de a externaliza total un eveniment artistic duce foarte des la cooptarea unui curator străin: de exemplu, pentru anunţarea Bienalei Bucureştiului, ediţia a 5-a din 2012, curatoriată de americanca Anne Barlow, au avut loc două conferinţe de presă, la mii de kilometri distanţă una de cealaltă: New York-Bucureşti.  

Dincolo de această situaţie în care bienalele îşi asumă rolul de a discuta contextul local prin intermediul unor „ofiţeri“ ai artei veniţi din afară, ele reuşesc să producă mişcare. Aduc aici personalităţi ale artei internaţionale cărora artiştii români le devin cunoscuţi. Artiştii români, la rîndul lor, circulă din ce în ce mai mult. 

Veneţia, caput mundi

În acelaşi timp, dacă vorbim despre prezenţele artiştilor români în bienalele internaţionale, acestea s-au petrecut repede după momentul 1989. Grupul subReal era prezent la Bienala de la Istanbul în 1992, un an mai tîrziu în secţiunea „Aperto“ a Bienalei de la Veneţia, în 1996 la prima ediţie a bienalei Manifesta, la Rotterdam, iar în 1999, alături de Dan Perjovschi, în Pavilionul României la Veneţia, curatoriat de Judit Angel. De altfel, în 1999, la Bienala veneţiană, România reuşeşte să se impună pe scena internaţională, deoarece – aşa cum spune criticul Pavel Şuşară – la acel moment „este perfect sincronizată cu limbajele şi formele de reprezentare ale lumii contemporane“. 

Cu o tradiţie de peste o sută de ani, Bienala de la Veneţia rămîne cel mai important eveniment al artei contemporane internaţionale. Să nu uităm că unul dintre motivele principale care a condus la înfiinţarea sa a fost acela de a pune bazele unei noi pieţe de artă. Să fii artist la Veneţia înseamnă să te afli în vizorul curatorilor şi directorilor de instituţii publice, sub lupa celor mai puternici colecţionari de artă şi să fii rîvnit – sau nu – de galerii importante. Veneţia îţi dă posibilitatea să intri în noi circuite expoziţionale şi, pînă la urmă, să-ţi stabileşti locul pe o scară de valori deseori instabilă. 

Daria Ghiu este critic de artă. 

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Doliu în sportul românesc: Baschetbalista Alessia Maria Raiciu s-a stins în ziua în care a împlinit 18 ani
O veste cutremurătoare a apărut, astăzi, pe pagina de Facebook a Federaţiei Române de Baschet, în legătură cu o jucătoare extrem de promiţătoare.
image
Cherofobia: teama de a fi fericit sau „după bine vine rău“. Cum se manifestă, care sunt semnele
Unele persoane simt aversiune faţă fericire, fără a avea un motiv raţional pentru acest lucru. În termeni de specialitate, această formă de anxietate se numeşte „cherofobie“, iar cei afectaţi fac tot posibilul să evite sentimentul de fericire.
image
Afacerile bănoase cu o păstrăvărie şi o firmă de taximetrie, făcute de un poliţist în timpul serviciului
Fost adjunct al Poliţiei Mioveni, comisarul Marius Aioanei a făcut, timp de patru ani, numeroase afaceri bănoase în timpul serviciului, deşi acest lucru este interzis de lege. Poliţistul promova constant pe Facebook două firme deţinute de către familia sa, o păstrăvărie şi o firmă de taximetrie

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.