O istorie din Bucureşti

Jean-Lorin STERIAN
Publicat în Dilema Veche nr. 414 din 19 - 25 ianuarie 2012
O istorie din Bucureşti jpeg

Acum un an şi jumătate mă aflam în faţa a trei antropologi pentru a-mi susţine disertaţia de master. Afirmasem că în Bucureşti au apărut tot mai multe manifestări culturale şi că o bună parte dintre participanţi sînt hipsteri, care preferă în mod firesc un teatru de nişă în locul Teatrului Naţional. Unul dintre profesori, neîncrezător, m-a întrebat pe ce mă bazez, moment în care, cu un nod în gît, am spus: „Pentru că am fost unul dintre ei“. În mod nu foarte paradoxal, acest coming out tîrziu a marcat şi ieşirea mea din hipsteritate, pentru că una dintre trăsăturile esenţiale ale hipsterului e cea de nerecunoaştere a apartenenţei sale. N-am ştiut că fusesem hipster pînă cînd nu m-am apucat să-mi scriu disertaţia şi am dat de articolul lui Lorentzen („Kill the hipster: Why the hipster must die: A modest proposal to save New York cool“). Începînd cu vara lui 2010, cuvîntul hipster a început să fie des vehiculat şi în Bucureşti. Hipsterii au ajuns să fie subiect de discuţii pe bloguri şi forumuri, revistele glossy i-au transferat din paginile de fashion către cele de editorial, iar antropologii şi-au frecat palmele aflînd de descoperirea unui nou trib urban.

La început a fost Web-ul

Ceea ce urmează e o subiectivă trecere în revistă a locurilor pe care le-am frecventat între 2001 şi 2009. Protohipsterii s-au regăsit pentru prima oară sub tavanul protector al clubului Web (închis în 2008), care a devenit treptat un fel de instituţie neoficială a coolness-ului. În Web vedeai ultimele gadgeturi, cele mai trendy ţoale, căciuliţe şi accesorii. Cam toată lumea îşi etala noul aparat de fotografiat. Din motive binecunoscute, se mergea în vacanţe la Amsterdam şi la Festivalul de la Sziget. Poate că greşesc, dar voi asocia întotdeauna hipsteritatea din acei ani cu mediul publicitar. Pe lîngă Web mai funcţiona şi Pindu care, ca şi Ota mai tîrziu, îşi căpătase numele după cel al proprietarului. Era un bar fără firmă, situat pe o străduţă care dădea în 1 Mai, unde se putea fuma în pace, pe beat-uri electro. Deşi era un loc absolut banal, acolo simţeai că faci parte dintr-o castă. Hipsterilor le plac locurile „speciale“, în care să nu se amestece cu oamenii obişnuiţi, ale căror alegeri culturale le dispreţuiesc implicit. Singurul loc comun unde se întîmpla metisajul (îmi cer scuze, dar am tendinţa să vorbesc la trecut, deşi hipsteritatea îşi trăieşte apogeul, în alunecarea ei spre mainstream) erau tîrgurile de vechituri de unde-şi extrăgeau accesorile pentru uniforma de noapte. De la club la talcioc nu este decît un singur pas. De multe ori se mergea la scotocit printre vechituri la 7 dimineaţa, direct de la party. De exemplu, datorită lor a fost revitalizat purtatul insignelor. Dacă timbrele ar fi cool, hipsterii ar umbla cu clasoare în genţile unicat.

DJ-ul sfinţeşte locul

Foarte multă vreme s-a considerat că nu există nimic decent în afara Web-ului. Vara se mai mergea la terasa Cina. Din cînd în cînd se făceau petreceri în subsolul de la Amsterdam Café. Tom Wilson a venit cu DJ Democracy, în care fiecare putea deveni DJ pentru cinci piese. Nu ştiu anii exacţi, dar au apărut pe rînd Test Point (viitorul Fabrica) şi Frame. Mai erau petrecerile Tralala din clădirile squat-ate. Un tip cu pseudonimul de scenă Alien Pimp şi-a deschis un bar într-un subsol din Centrul Vechi care, deşi obscur, n-a prea avut succes. Ani la rînd, la fiecare sfîrşit de săptămînă ne puneam întrebarea „Unde ieşim?“, care aducea cu ea şi lehamitea: „Iar mergem în Web?“. MNAC-ul, deschis în 2004, a devenit rapid un loc de întîlnire care-i aduna nu doar pe iubitorii de artă contemporană. Am petrecut acolo cîteva duminici relaxante sub genericul „Happy Sunday“. În 2006, organizat de nişte oameni cu care împărţisem un apartament timp de un an, avea loc prima ediţie a Festivalului Rokolectiv. În perioada aceea se ieşea frenetic. Au apărut alte spaţii şi alte voci care să le animeze. În general, toate locurile aveau în comun faptul că erau populate de aceiaşi DJ: Tom Wilson, Rusu & Flore, Vali şi Ion, Rock DJ, Camil, care erau din alt trib faţă de DJ-ii mainstream, cum erau cei care puneau muzică la The Mission sau în Crystal. Deschiderea Embryo, un loc mai de fiţe, cu preţuri mari, a marcat o altă etapă, în care hipsterii (termen pe care-l folosesc retroactiv) îşi începeau transformarea în yuppies. La Palatul Bragadiru se organiza o serie de petreceri de mare succes.

Modelul era viaţa de noapte din Berlin, devenit un fel de Mecca al hipsterilor. Dacă un DJ din gaşcă punea muzică în B52 sau în Fratelli, era urmat de „sectă“. Fiecare se uita la ceilalţi şi spunea „Iar a venit toată lumea!“. Oriunde se întîmpla un eveniment, se iveau aceiaşi oameni – situaţie care crea un sentiment intens de familiaritate, succedat rapid de plictiseală. Pentru că eram prieten cu Vali şi Ion, am fost cam în toate locurile unde s-au produs cei doi, de la Baraka (singura opţiune pe timpul verii) la Traian 42 şi Expirat Other Side. În timp, toate aceste baruri & cluburi erau consumate. Pentru că hipsterul are nevoie de nou, de underground, un loc doar pentru el, de care să se poată plînge mai tîrziu: „S-a stricat şi ăsta, frate!“. După cum spunea Beeman – „a fi prezent într-un loc unde se întîmplă ceva nou este o datorie, la fel cum pentru o comunitate religioasă este o datorie să asiste la slujbe“.

Un loc special a fost şi este Ota, deschis în 2003 sau 2004. Ota a rezistat datorită şarmului proprietarului (nu se putea spune acelaşi lucru despre Pindu) şi datorită faptului că indivizii care se spărgeau de la începutul anilor 2000 şi care acum au copii aveau nevoie de un loc în care să simtă că timpul a încremenit.

The Hipster Dream

În 2007, hipsterii se numeau încă urbani şi eram încă de-al lor. Era plăcut să fiu un om care se ocupă cu scrisul printre atîţia art directori, fotografi şi artişti vizuali. Mi s-a reproşat că i-am descris ironic în Lorgean (Polirom, 2007) – „Poate că aceşti oameni erau superficiali, dar erau frumoşi. Poate că muzica electronică era facilă, dar te făcea să te simţi bine. Poate că pastilele îţi distrugeau neuronii, dar îţi dădeau energie.“ –, deşi îi frecventam.

În 2009 m-am decis să experimentez the hipster dream şi m-am mutat în Berlin. Cu un an înainte făcusem schimb de case cu o berlineză şi avusesem o experienţă fabuloasă. Îmi dorisem toată viaţa să văd cum e să trăiesc în altă ţară şi nu vedeam cum aş putea alege orice alt oraş. În cele patru luni petrecute acolo, n-am ieşit decît de trei ori în cluburi şi mi-am petrecut mult timp fără să vorbesc cu nimeni. Deşi mă aflam în templul destroy-ului, parcă locuiam într-o mînăstire. Cînd m-am întors în Bucureşti, Ota era la locul lui. Am ajuns să fac parte (atît cît e posibil) din comunitatea de la Centrul Dansului, descoperind că începuse să devină atrăgătoare pentru hipsteri, în special datorită serii de performance-uri de la Miercurea lejeră. Şi, deşi mi-a plăcut întotdeauna să dansez, am ieşit tot mai puţin în cluburi.

Alteritate şi hipsteritate

Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de ce mă poziţionez atît de ambiguu faţă de hipsteri. I-am ironizat în cîteva texte, i-am analizat în disertaţia despre teatrul de apartament, i-am dispreţuit adesea pentru snobism, superficialitate şi neobosita lor pasiune pentru ritmurile produse de programe de computer. Sînt adesea de acord cu ce scriu hater-ii despre ei. Ceea ce nu mă împiedică să-mi aduc aminte cu plăcere de cîteva petreceri memorabile în care simţeam că aparţin acelui loc şi acelui moment. Datorită contactului cu ei am descoperit o sumedenie de lucruri noi şi frumoase care fac parte şi acum din universul meu. Oricîte defecte ar avea, mi-e totuşi greu să-mi imaginez un hipster PSD-ist. Perioada de going out a fost mult prea lungă ca să nu conteze şi în prezent. Probabil că şi din cauza proporţiei ei în viaţa mea, de mai bine de un an nu ies din casă decît atunci cînd nu am de ales. Pentru că nu mai dau attending la evenimente, cam 95% dintre prieteniile pe care le-am dezvoltat între 2000-2009 s-au stins sau s-au transferat pe Facebook. Se pare că nu ne lega decît ieşitul în weekend şi dorinţa de destroy. Ne mai dăm cîte un like la cîte un status mai amuzant.

Cred cu tărie că în fiecare dintre noi stă ascuns un hipster. Cine nu vrea să se fudulească niţel cu piesele unor trupe obscure postîndu-le pe Facebook? Cine nu se bucură de gadgeturi, aceste jucării pentru adulţi? Nici acum nu mi se pare nimic rău în a încerca să-ţi extinzi conştiinţa prin diferite mijloace puse la dispoziţie de natură. Şi cine, oricît de modest ar fi, nu şi-a dorit măcar o dată să fie remarcat pentru felul în care şi-a combinat hainele?

Nu ştiu dacă şi cîte exemplare de hipster pur au existat sau există în Bucureşti. Hipsterul ideal e înzestrat cu trăsături clare, pentru că – după cum zic sociologii – simpla categorisire duce la existenţă. Faptul că încă pedalează pe pistele oraşelor, cu o roată în prezent şi una în viitor, îl supune mai greu taxonomiei care vrea să-l înghesuie în rame. Există hipsteri de Gaia şi hipsteri de Cărtureşti. Am văzut intelectuali care pun la fel de mult interes în haine ca în cuvinte şi electro-cocalari cu iPhone care merg la Festivalul Rokolectiv. Sînt hipsterii doar un fel clubberi mai exclusivişti şi mai atent accesorizaţi? Poate. De vreo lună, după ultima mea ieşire, mă tot întreb: erau hipsteri la concertul Saul Williams? Dar la Salvatore Adamo?

Erau şi nu erau.

Jean-Lorin Sterian este scriitor; cea mai recentă carte publicată: Antume, Editura Herg Benet, 2011. Din 2008 şi-a deschis teatru (Lorgean theatre) în propriul apartament.

Foto: Andrei PUNGOVSCHI

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucraina „fierbe“: înfrângerea teribilă cu România, descrisă într-un cuvânt de presa de la Kiev
Prezentă cu vedetele ei în SUA, echipa Ucrainei a suferit un rezultat de neconceput.
image
Mii de iranieni au ieșit în stradă în semn de susținere a atacului asupra Israelului
Mii de iranieni au ieșit duminică dimineața devreme pe străzile din Iran, în semn de susținere pentru atacul fără precedent cu drone și rachete în curs de desfășurare împotriva dușmanului înrăit Israel.
image
De ce a primit un jandarm din București în contul personal peste 1,6 milioane lei. „Ce de bani!”
Un subofiţer de la Direcția de Jandarmerie a Municipiului București, care îşi aştepta zilele acestea salariul, s-a trezit că i-au intrat în cont peste 1,6 milioane lei, adică peste 300.000 de euro.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.