Despre lideri şi mase în lupta anticorupţie
Nu-i frumos, ba chiar este un pic deprimant, să te uiţi înapoi peste un arc de zece ani şi să constaţi că ai avut dreptate într-o prognoză pesimistă. Din fericire, eu n-am avut pe de-a-ntregul: au fost cîţiva calaveri pe cai albi care au făcut multe pentru lupta anticorupţie în România în ultimii ani, şi nu doar şarje tip Don Quijote, ci chiar schimbări reale. Ceea ce arată că poţi merge departe cu reforma instituţională, însă nu pînă la capăt. Există o limită pînă la care poţi îndrepta lucrurile prin legi şi instituţii noi, chiar dacă ele sînt bine croite – după care, omul pus în fruntea lor face toată diferenţa. Exemplul Monicăi Macovei şi cel al lui Daniel Morar sar în ochi.
Mai că l-aş fi inclus şi pe preşedintele Băsescu în această listă. Asta pînă acum vreo patru săptămîni, cînd a venit celebra sa declaraţie de schimbarea macazului, în care i-a criticat aiurea pe procurorii DNA şi a cerut parlamentarilor să facă ceea ce ei şi-au dorit dintotdeauna, iar el striga cu glas mare că nu e bine: anume, să judece pe fond dosarele de corupţie ale confraţilor de partid. De atunci încoace, aprecierea rolului lui Băsescu în modernizarea şi curăţarea statului român de corupţie s-a complicat foarte tare, deci e bine să rămînă pe seama istoricilor. E adevărat că el i-a inventat pe Macovei şi Morar, şi-a jucat mandatul în susţinerea lor în 2007 şi pare că îi mai susţine încă. Însă de ce parte înţelege el să continue lupta în anul electoral 2012, nu m-aş încumeta să ghicesc în clipa asta.
S-au făcut deci paşi importanţi în aceşti zece ani în combaterea corupţiei cu instrumente represive noi (precum DNA şi ANI); însă doar cîte ceva în partea de prevenţie a ei, în special, la sursele profunde şi înrădăcinate social de care vorbeam în articolul de acum zece ani: simplificarea şi transparentizarea mecanismelor reglementatoare şi bugetare ale statului, cu pletora de subvenţii explicite şi implicite pe care le generează. Iar ce s-a făcut ţine mai curînd de fireasca încheiere a privatizărilor (un proces complicat şi mereu contestabil) care a diminuat proprietatea de stat ce poate fi prăduită; şi de accederea în UE, bazată pe importul de reguli concurenţiale şi supraveghere mai strictă în privinţa ajutoarelor de stat pentru diverşi prieteni capitalişti. Cu alte cuvinte, Tăriceanu sau PDL a trebuit să aplice mai cu fereală după 2007 strategia PNL interbelic: „prin noi înşine“, adică favoritism bugetar pentru antreprenorii amici.
O mare problemă constă în faptul că, în vreme ce represiunea corupţiei prin justiţie este populară în rîndul maselor, deci poate avea un anume sprijin electoral, reformele instituţionale care nivelează terenul de joc, raţionalizează alocările bugetare, elimină risipa şi favoritismele nu sînt deloc aşa. Într-o carte bestseller de analiză pe exemple americane, Bryan Caplan argumentează, oarecum contra curentului, că ineficienţa şi distorsiunile alocative în democraţii se datorează nu doar lobby-ului neruşinat al grupurilor speciale de interese, care ţin captivă decizia politică, ci în primul rînd clişeelor de gîndire, concepţiilor eronate şi miturilor ideologice prezente la nivelul votantului de rînd (vezi www.bcaplan.com).
Cu alte cuvinte, democraţiile emergente eşuează în lupta anticorupţie, tocmai pentru că răspund prea exact, punct cu punct, dorinţelor contradictorii şi uneori perverse ale votanţilor. Nu poţi să nu-ţi aminteşti aici de celebra zicală a lui Churchill, care spunea că cel mai greu moment pentru un democrat convins este o discuţie de un sfert de oră cu un votant de rînd.
Sorin Ioniţă lucra în 2001 la Societatea Academică din România. Astăzi lucrează la Expert Forum, o nouă organizaţie de expertiză în politici publice.
