Geografia alimentară a sofisticării
Antropologul David Kideckel nota despre România postsocialistă că, în timp ce munca şi producţia furnizează din ce în ce mai puţin material identitar, consumul este axa în jurul căreia se construiesc identităţile indivizilor. După mai bine de zece ani de supermarket şi fast-food, perioada recentă pare să marcheze o gourmetizare a României. O simplă trecere în revistă a programului TV, în măsura în care acesta mai este un barometru, ne poate da întîlnire, în orice moment, cu cel puţin o emisiune de gătit sau cu sfaturile unui nutriţionist. Consumul alimentar devine din ce în ce mai complex şi ne ocupă, multora dintre noi, o felie tot mai consistentă din orizontul de interese.
Identitatea alimentară are mai multe tentacule care ne ancorează deopotrivă pe o axă temporală: trecut – viitor şi pe una spaţială: local – global. Iată o reţetă verosimilă construită la repezeală pentru gustul unui român contemporan:
Se amestecă după gust puţin retro à la Sanda Marin (se poate merge chiar pînă la Păstorel Teodoreanu), un praf de mirodenii marocane, zîmbetul sănătos al lui Jamie Oliver, un cofraj de ouă „nestresate“, un kilogram de roşii româneşti (deci eco), un aparat electrocasnic de făcut pîine de casă, un prînz la un restaurant cu specific indian, o gustare raw-vegan, o masă de botez la un restaurant cu nume de dac, o pomană a porcului la o pensiune de la Bran şi se obţine un mozaic alimentar-identitar numai bun de gîndit.
Consumul – poate mai ales cel alimentar – este şi el o formă de muncă, pentru care cei cu papilele mai responsabile caută să se califice, asistaţi de puzderia de cooking shows româneşti şi străine, de cărţile de bucate glossy sau tradiţionale şi de bloggerii culinari entuziaşti. Se practică mîncatul din priviri, de pe fotografiile provocatoare ale blogurilor culinare, pelerinajul duminical la tîrgurile de produse tradiţionale, meniurile cu sos de scoici, iar recent a apărut şi în Bucureşti un restaurant unde poţi mînca pe întuneric.
Şi totuşi, după cum ne învaţă măcelarul dintr-o reclamă epică, „mîncatul ăsta nu e aşa de simplu cum crede lumea“, astfel că mulţi dintre noi navigăm confuzi şi ne agăţăm prea repede de certitudini nedigerate. Cîteva zile bune petrecute în spatele tarabei la diverse tîrguri gourmet mi-au dat ocazia să dezamăgesc zeci de potenţiali clienţi cu gusturi rafinate care renunţau să mai cumpere cînd aflau cu stupoare că gemurile pe care le vindeam conţineau zahăr. Despre aspiraţii sau iluzii similare – precum muştar de la bunicul sau parizer ţărănesc – s-a mai scris.
Alimentaţia autoidentificatoare sau consumul moral pot asuma un referent de o apropiere variabilă de prezent sau de local. În România recentă, responsabilizare cosmopolită de tip fair-trade sau grija pentru ce moştenire agro-ecologică lăsăm nepoţilor sînt încă rare. Pare că forma de autentificare a sinelui cea mai la îndemînă, prin hrană, este deocamdată recuperarea copilăriei sau a idilicului rural. Numai aşa şi-ar putea găsi explicaţie coada pe care o fac în fiecare joi seara clienţii (foarte) urbani ai unui club din Bucureşti pentru un castron de supă fierbinte. În mod asemănător, o fotografie a cuptorului în care se rumeneau cozonacii frămîntaţi de o doamnă cu alură de mătuşă, postată de un iscusit băcan modern pe pagina de Facebook a magazinului său, a adunat într-o oră de la postare peste 130 de reacţii de apreciere.
Variantele postsocialiste posibile sînt infinite. Un restaurant sofisticat din Moscova a relansat cu imens succes meniul cantinelor sovietice, reinterpretat în cheia gastronomiei moleculare. Meniul standard de aproape 300 de dolari al restaurantului (numit ironic Varvary / Barbari) poate include molecule de borş şi răcitură cu îngheţată de morcov. Germania unificată îşi consumă Ostalgia inclusiv prin recuperarea tandră a produselor alimentare din RDG pe post de critică anticapitalistă.
Aceste poveşti au în comun încercarea de a ne materializa prin consum fanteziile despre autonomie, stil, clasă sau afiliere. Pe umerii consumatorului bombardat cu informaţie de marketing atîrnă greutatea autonomiei alegerii. A fi consistent şi coerent cu sine este o miză care ţine de autenticitatea individuală postmodernă.
Nu este improbabil ca dichisul gastronomului din noi să coabiteze confortabil cu impulsurile de gratificare instantă. Pentru astfel de situaţii dilematice un lăcaş al gastronomiei lente, ca „de la porţile Orientului“, din Centrul Vechi a fost completat cu o foarte de succes variantă fast-food numită – probabil cu autoironie – Divan Express.
Cine nu a păcătuit astfel să arunce primul furculiţa…
Monica Stroe este doctorandă în antropologia alimentaţiei.
Foto: Andrei PUNGOVSCHI
