Peşti de sticlă, poze cu morţi, fructe de plastic

Publicat în Dilema Veche nr. 415 din 26 ianuarie - 1 februarie 2012
Peşti de sticlă, poze cu morţi, fructe de plastic jpeg

Acum vreo douăzeci de ani, Alina şi cu mine am stat pentru prima oară într-un apartament rural de tip tradiţional – şi, totodată, prima locuinţă închiriată din viaţa noastră conjugală. Asta se întîmpla în toamna anului 1994, cînd ne-am instalat în Timişoara, cu gîndul să ne facem un rost în oraş. Abia absolviserăm Facultatea de Litere, eram proaspăt căsătoriţi, obţinuserăm două posturi de profesori suplinitori şi tot ce ne mai lipsea era o locuinţă. Iar cum salariile de profesor erau teribil de mici (aproximativ şaptezeci şi cinci de dolari pe atunci), am căutat o chirie cît mai ieftină. Decentă, dar ieftină. Aşa am descoperit ceea ce numeam mai sus apartamentul rural tradiţional.

Apartamentul rural de tip tradiţional (fiindcă între timp a apărut şi un tip de apartament rural modern) e astăzi pe cale de dispariţie, odată cu cei care au dat viaţă acestei viziuni asupra locuirii: ţăranii transplantaţi brusc la oraş în anii industrializării forţate din comunism. Cum acea generaţie se stinge, viziunea lor specifică de design interior piere odată cu ei. Nu o regret prea mult, dar uneori îi redescopăr urmele cu amuzament şi cu un pic de emoţie, aşa cum păţim în faţa oricărui kitsch care a acumulat istorie – şi mai ales istorie personală.

Apartamentul rural este o locuinţă la bloc, de obicei într-un oraş, mobilată şi decorată conform viziunii ţăranului care, odată ajuns aici, simte că trebuie să locuiască în conformitate cu noul (şi neclarul) său statut, fără să ştie foarte clar cum să o facă. Astfel, apartamentul devine un fel de casă de ţară mai înghesuită, încărcată cu un amestec de obiecte familiare şi obiecte „urbane“, selectate conform viziunii proprii. Dar, cum locatarii unor astfel de apartamente provin dintr-o cultură rurală cu repere comune, şi noile lor locuinţe urbane au ajuns să semene între ele, creînd stilul specific de care vorbeam.

...Însă atunci, în 1994, cînd am intrat în apartamentul de două camere al bătrînei proprietare, nu am teoretizat, ci doar m-am holbat, amuzat şi îngrozit, la locul unde urma să ne petrecem o parte din viaţă. Bătrîna nu mobilase apartamentul ca pentru nişte chiriaşi, ci îl lăsase aşa cum era pe vremea cînd locuia ea în el. Între timp se mutase la casă.

Numai că, în mintea ei, şi apartamentul era tot un fel de casă de la ţară. Cele două camere erau împărţite în mod evident în „camera bună“, cea pentru oaspeţi, şi încăperea de locuit, cea a familiei. În cadrul uşii ce dădea din hol spre camera de arătat, cea pentru oaspeţi, atîrna un buzdugan de lemn lăcuit, cu ţinte, pe care scria „198... Amintire de...“ undeva şi de care m-am izbit cu capul cînd am dat să intru în încăpere. Am dat să-l cobor din cui şi să-l pun pe o măsuţă, dar baba m-a avertizat să nu-l mut de acolo – nici pe el şi nici alt obiect. (Azi mi-ar spune să nu stric feng shui-ul casei.) În camera de zi se găsea o masă acoperită cu o faţă de masă din macrameu. Pe ea stătea un coş auriu, cu banane, portocale, vreo două mere şi un ananas de plastic, coş pe care îl mai văzusem în „camera bună“ în multe case de la sat. Coşul era aşezat pe un alt macrameu gălbui, de formă rotundă. Pe un perete se afla un dulap maroniu, cu vitrină, plin cu bibelouri de porţelan şi sticlă, fiecare aşezat pe cîte un alt macrameu, rotund sau oval. Nu lipsea un peşte de plastic în clasicele nuanţe de verde-albăstrui-mov-gălbui, care stătea pe un macrameu mai mare. Mai era acolo un pat lat, cu arcuri, care avea pe o latură o policioară cu cîteva zeci de cărţi: Roşu şi negru al lui Stendhal, un ghid medical gros şi îndesat, cîteva almanahuri Scînteia, vreo trei romane de Sandra Brown, Confesiunile unui opioman, Misterele Parisului şi un almanah Perpetuum comic. Patul era acoperit cu o pătură moale, în culori vii. Pe jos era întins un covor, iar deasupra peretelui de lîngă pat era prinsă o carpetă cu răpirea din serai (nu mai ţin minte care variantă, fiindcă erau două: cea mai ieftină, cu doi, şi cea mai prestigioasă, cu trei răpitori călare).

În camera a doua, care trebuie să fi fost dormitorul babei, am văzut un pat de ţară, îngust şi înalt, pe care erau clădite două-trei plapume groase şi cîteva perne mari, umflate, toate umplute cu pene. Peste ele erau puse cîteva pături ţesute cu modele tradiţionale, iar pe pereţi atîrnau cîteva fotografii de familie înrămate: un bărbat încruntat, un bărbat şi o femeie ţepeni şi gravi, în haine de nuntă, şi două poze cu un sicriu deschis, cu un bărbat mort, cu mîinile pe piept, în jurul căruia boceau femei în negru, cu lumînări în mîini.

Pereţii ambelor camere erau zugrăviţi într-un roz sau gălbui livid, peste care se trasaseră modele maronii cu „rolul“, un sul de cauciuc cu imprimeuri florale sau geometrice. Pe tavanul camerei de zi atîrna un candelabru cu ţurţuri de sticlă, care se umpleau de praf şi de care mă loveam iarăşi cu capul cînd treceam pe acolo, iscînd clinchete enervante. Orice obiecţel sau aparat casnic, inclusiv frigiderul din bucătărie, avea sub el sau pe el un rotocol sau oval de macrameu. Lipsea doar televizorul, pe care bătrîna îl mutase la noua ei locuinţă, dar sînt sigur că şi pe el ar fi stat un macrameu – şi, eventual, peştele de sticlă.

Bătrîna era nesuferită şi ţîfnoasă, aşa că am plecat de acolo după trei luni. Ne-am dat seama că de fapt i se rupea inima să-şi închirieze „căsuţa“: venea pe acolo aproape zilnic, intra chiar şi peste noi şi verifica dacă nu cumva mutaserăm sau distruseserăm ceva. Mă întreb dacă face la fel şi acum, cu altcineva. Iar dacă nu, mă amuz închipuindu-mi cum va fi fost modificat apartamentul conform noii viziuni asupra modernităţii urbane. 

Sigur, bibelourile trebuie să fi dispărut. Şi cărţile. Şi macrameurile. Şi pozele cu morţi. Pereţii sînt acum albi şi făcuţi cu rigips. Mobila e una modernă, modulară, şi a apărut şi o plasmă TV. Parchetul de lemn a fost înlocuit cu plăci melaminate, care se curăţă mai uşor. În loc de covor s-au pus mochete cu forme jucăuşe şi culori vesele. Candelabrul a dispărut: acum apartamentul e luminat cu spoturi. Scaunele de lemn, cu spătar curbat, sînt înlocuite de taburete, iar geamurile sînt, desigur, toate termopan. Bucătăria ar putea fi una americană, care să îmbibe cu mirosuri de mîncare camera de zi, iar uşa de la intrare e metalică şi se închide greu, ca un seif, peste imaginea urbană a României moderne.

Radu Pavel Gheo este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul Noapte bună, copii!, Polirom, 2010. 

Foto: A. Iuga

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.