"Cultură naţională" de nivel internaţional

Realităţile şi capcanele reformelor instituţionale în cultura publică din România merită mai mult interes pentru oricine vrea să înţeleagă, înainte de a judeca, activitatea instituţilor de cultură şi în speţă a culturii publice. Cum s-a calibrat una dintre cele mai importante instituţii publice de cultură la realităţile europene şi internaţionale în cultură? Voi incerca un răspuns în jurul schimbărilor administrative în activitatea Institutului  Cultural Român (ICR) din 2004 pînă în prezent şi al provocărilot pe care aceste schimbări asupra sensului în care gîndm cultura naţională şi responsabilităţile unei instituţii publice.

Pentru oricine cunoaşte dificultatea de a produce schimbări veritabile ale atitudinilor manageriale în cultură în România, o analiză a rapoartelor de activitate a ICR pentru perioada 2004-2010 arată o instituţie într-un continuu proces de prefacere administrativă, orientată în sensul unei debirocratizări, profesionalizări şi descentralizări a opţiunilor artistice.  

Încă din 2005, inclusiv datorită întîlnirii unei voinţe politice pozitive şi profesioniste la Ministerul Culturii şi Ministerul Afacerilor Externe (miniştrii Mona Muscă la MCC şi Mihai-Răzvan Ungureanu la MAE) s-a reuşit delimitarea clară a atribuţiilor pe care cele trei instituţii le au în ceea ce priveşte susţinerea programului de activităţi a filialelor ICR. Rezultatul a fost, pe de o parte, responsabilizarea pozitivă a acestor instituţii (în sensul în care responsabilităţile nerecunoscute sînt de cele mai multe ori responsabilităţi evitate) şi, pe de altă parte, şansa de a concepe programe care să depindă de viziunea profesioniştilor din cultură. Viteza cu care s-au realizat aceste reforme este meritorie dacă ţinem seama de faptul că abia în 2004 se reuşise, prin Legea nr. 91 din 5 aprilie 2004, trecerea bugetului pentru programe culturale din administrarea MAE în cea a ICR. De altfel, în ce priveşte bugetul, mi se pare notabilă inversarea raportului dintre cheltuielile administrative şi cele legate de derularea programelor culturale. Dacă în 2004 acest raport era de 1 la 5, în 2009 era de 3 la 7. Acest gest în sine traduce dorinţa de a trece de la administrarea culturii, la medierea şi facilitarea acesteia, punerea sa în discuţie între diferite tipuri de public şi pieţe culturale. Din capitolul decizii administrative care fac diferenţa, aş menţiona şi introducerea drept criteriu obligatoriu pentru posturile de referenţi din institutele culturale din străinătate cunoaşterea limbii ţării respective. Este greu să ne imaginăm faptul în sine, dar aşa firesc cum ni se pare acum, presupun, tuturor, acest lucru nu se întîmpla înainte de 2004.

Soft-power românesc

În ce priveşte comunicarea instituţională şi răspunderea faţă de banul public, ICR este, după cunoştinţele mele, singura instituţie care publică anual rapoarte de activitate în format tipărit şi pe site, într-o formă prietenoasă şi însoţite de un mesaj al preşedintelui instituţiei, care dă o cheie de lectură şi punctează cele mai importante acţiuni şi evenimente. Din 2005 pînă acum, numărul filialelor institutelor culturale a crescut de la 7 la 17, inclusiv în spaţii politice unde prezenţa unui centru de soft-power românesc, cum este apreciată diplomaţia culturală, a fost un subiect delicat – cazul Republicii Moldova. 

Mai multă diversitate

Combinaţia dintre procedurile care au fluidizat activitatea institutului, atragerea unui personal profesionist şi energic şi detaşarea deciziilor de conţinut de corpul administrativ, către manageri culturali şi experţi independenţi din ţările-gazdă ale ICR, au condus la ceea ce decurge firesc din orice debirocratizare, profesionalizare şi descentralizare: diversitate de alegeri culturale la nivel local între filialele ICR, atît de variate precum societăţile-gazdă, şi orientarea managerilor culturali ai ICR de la faţa locului.

Această diversitate a făcut vizibile mai multe faţete ale artei româneşti, dar în acelaşi timp a contribuit şi contribuie, în egală măsură, la o regîndire a provocărilor pe care le ridică diplomaţia culturală într-o Europă a cărei guvernanţă este încă definită de state naţionale şi care are, deci, de dat seama unui public „din interior“, ale cărui aşteptări pot fi radical diferite de dinamica producţiei artistice şi a cooperărilor culturale la nivel internaţional.

Atacurile – sau elogiile –  ce au privit valoarea artistică a proiectelor specifice ale ICR, de la iniţiativele finanţate prin Programul „Cantemir“ la selecţia publicaţiilor finanţate din bugetul instituţiei, la programele de rezidenţă artistică şi „scandalul poneiului roz“ – ultimul, care a arătat în toată goliciunea sa cît de puternică şi iraţională poate fi respingerea gesturile artistice care nu sînt înţelese – reprezintă o oca nepotrivită pentru a măsura activitatea unei instituţii publice de cultură a secolului XXI, care nu mai are aroganţa stabilirii ierarhiei conţinuturilor culturale la firul ierbii. Ce merită a fi discutat mai mult este în ce fel e benefic a se traduce principiile democratizării în cultură în practica activităţii instituţionale.  ICR pare să fi ales o atitudine de retragere completă din calea unor amprentări valorice, nici măcar orientative, şi asumarea unei poziţii de mediere a relaţiei dintre pieţele culturale, care să confere o dublă vizibilitate societăţilor pe care le pune în contact. Cum se acomodează dinamica profesionalizării activităţii

ICR, din punct de vedere al practicilor manageriale descărcate de valenţă politică, cu provocările guvernanţei în cultură? Ceea ce am văzut pînă acum este doar o etapă sau o atitudine ce merită a fi adoptată mai pe larg, de către alte instituţii publice ce conectează interesele diferite ale cetăţenilor? La aceste întrebări nici un raport în care cuantificăm rezultate şi măsurăm obiective în număr de artişti, expoziţii, concerte şi public nu va putea răspunde.  

Raluca Pop este facilitator cultural independent, absolventă a Masteratului de Politici Publice de la Universitatea Central-Europeană, cu specializarea Politici culturale.