Diferenţa între a se pricepe şi a şti - interviu cu Mugur KREISS

A lucrat timp de 14 ani ca redactor şi redactor-şef la reviste home & deco. Anul trecut, Mugur Kreiss a prezentat o emisiune de televiziune cu acest profil. Astăzi profesează ca arhitect şi designer de interior, continuînd să mai colaboreze şi la cîteva reviste de specialitate şi are site-ul www.mkdesign.ro


Există astăzi nişte cerinţe foarte la modă, lucruri pe care lumea le doreşte foarte des atunci cînd vrea să-şi aranjeze şi să-şi decoreze interiorul casei (sau al apartamentului)?

Mode există şi vor mai exista. Însă cred cu toată convingerea că un lucru trebuie în primul rînd să ţi se potrivescă, altfel degeaba este la modă. Pe de altă parte, trendurile vin şi se duc; de aceea recomand aplicarea lor cu moderaţie şi folosirea elementelor care se demodează mai greu şi care compun un stil valabil mai mulţi ani.

Probabil că, la fel ca şi în alte vremuri, şi astăzi sînt mode bune şi mode rele. Aţi putea să-mi daţi cîteva exemple?

Toate epocile au adus cîte ceva nou care, la momentul respectiv, a părut cel puţin ciudat şi a fost acceptat mai greu. Modele „bune“ au rămas în istorie, cele „rele“ au fost date uitării. Un stil care îmi place foarte mult şi care a dispărut – pentru mine, în mod inexplicabil – este Art Nouveau. De aceea este şi atît de greu să îl recreezi astăzi.

Şi în prezent apar tot felul de mode, din care trebuie să alegi cu mare discernămînt. Nu toate ţin de stiluri, pentru că totul s-a inventat şi reinventat, interpretat şi reinterpretat... Unele ţin de modul de aranjare a mobilierului, altele ţin de culori, materiale sau texturi. Unele sînt de mare rafinament, altele însă sînt exagerări, duse pînă la limita kitsch-ului, ale unor stiluri din trecut, folosind cîteva elemente, abundent şi invaziv din punct de vedere vizual. Şi cum nu-mi plac exagerările...

Am remarcat că, de douăzeci de ani încoace, au existat mai multe tendinţe. Prima a fost folosirea culorilor crude, cît mai vii, poate pentru că înainte de ’89 materialele se găseau greu şi griul predomina. De aici, o adevărată nebunie în care pereţii aceleiaşi camere erau vopsiţi în culori diferite, halucinante, precum şi moda spoturilor aplicate, a scafelor din gips-carton cu lumină colorată şi a jaluzelelor verticale, a mobilierului negru, a inoxului şi a sticlei folosite în exces.

A doua etapă s-a declanşat cînd lumea a realizat că prea multe culori nu fac bine şi a redescoperit nuanţele naturale; din păcate, atunci a fost la modă stilul aşa-numit wengé, în care au fost adaptate elemente orientale, rezultînd sute de interioare care arătau la fel, cu pereţi crem şi mobilă închisă la culoare, cu furnir din plastic ce imită esenţa lemnului care a dat şi denumirea acestui curent.

A treia etapă constă în redescoperirea stilurilor care nu se demodează, perioadă datorată infuziei puternice a revistelor home & deco europene şi a reorientării revistelor de profil autohtone către educarea publicului receptiv la aşa ceva. Mobilierul de calitate este preferat celui din PAL, culorile sînt alese cu grijă, tapetul nu mai provine doar din Turcia etc. Sper ca această etapă să dureze cît mai mult!

Care ar fi, după părerea dumneavoastră, cele mai importante schimbări din ultimii ani în pretenţiile şi în viziunea oamenilor despre cum trebuie să arate spaţiul în care locuiesc?

În primul rînd, oamenii au început să-şi dea seama că modul în care arată locuinţa lor este foarte important şi că acest lucru le poate influenţa viaţa. Apoi, ideea de a apela la un specialist care să ajute la crearea unui interior coerent nu mai este privită ca inutilă, cum se întîmpla acum cîţiva ani. S-a mai diminuat şi mentalitatea potrivit căreia oricine se pricepe la orice, pentru că s-a înţeles şi diferenţa între „a te pricepe“ şi „a şti“. Şi, nu în ultimul rînd, s-a schimbat proporţia între cei care îşi doresc o casă care să arate bine doar ca să le arate celorlalţi cît de grozavi sînt şi cei ce fac acest lucru pentru la joie de vivre.

Cred că mai există destule reminiscenţe din timpul comunismului în felul în care oamenii îşi gîndesc locuinţa. Bănuiesc că aveţi şi aici o serie de exemple.

Din păcate, da. Un exemplu grăitor este mărimea ferestrelor. Cînd îşi construieşte o casă, românul îi face ferestre mici, pentru că aşa e obişnuit de pe vremea cînd locuia la bloc. Astfel, vedem ferestre minuscule pentru baie (o cameră care are nevoie de lumină şi de aer tot atît de mult ca oricare alta). Apoi, există şi situaţia inversă, cînd omul se găseşte în faza în care nu are nici o restricţie şi exagerează cu numărul de camere, cu dimensiunea lor, cu înălţimea casei şi mai ales cu aspectul ei exterior (mă refer şi la culorile electrice, şi la lipsa de respect pentru vecinătăţi – lucru în care primăriile ar putea să se implice, aşa cum o fac în oraşele Europei, unde nu ai voie să faci chiar ce îţi trece prin cap!).

După Revoluţie, cum dădeau de niscaiva bani, oamenii se apucau în primul rînd să-şi pună gresie şi faianţă şi aproape invariabil (cei de la bloc) spărgeau nişte pereţi despărţitori. Există o explicaţie? Mai continuă moda asta? Au apărut altele?

Ideea de spaţiu mai mare decît cel stabilit în stas-urile de dinainte a fost de-a dreptul obsedantă şi de înţeles, pînă la un punct, însă dărîmarea fără noimă a pereţilor nu este de acceptat nicicum. Dar toate aceste manifestări – evidente, mai ales în remodelarea apartamentelor de bloc – şi-au avut şi reversul lor: cei care au renunţat la debarale au resimţit usturător lipsa lor, atunci cînd au observat că degeaba holul este mai mare, dacă nu au suficient spaţiu de depozitare; cei care au vrut bucătării „americane“ s-au lovit de modul românesc de a trăi, în care gătitul joacă un rol important, iar a găti sarmale şi piftie de-a dreptul în living nu este tocmai cel mai comod lucru! Încă se mai dărîmă pereţi, însă – sper eu – cu discernămînt şi mai ales cu aprobări speciale, pentru că siguranţa unei clădiri este mult mai importantă decît cum arată apartamentul x sau y!

Există lucruri care ar putea fi importante într-o casă, dar la care lumea nu se prea gîndeşte? 

Cel mai des întîlnită este exagerarea numărului de camere, greşeală descoperită mult prea tîrziu, atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Cînd vă gîndiţi la o casă, analizaţi-vă modul de a trăi şi gîndiţi cu mare atenţie dimensiunile şi înlănţuirea spaţiilor.

Frecventă este şi tentaţia de a cumpăra mobilier sau obiecte decorative doar pentru că plac, fără a gîndi dacă intră în casă, dacă nu cumva sînt prea multe sau dacă se potrivesc unele cu altele! Încă o greşeală este mobilarea unui spaţiu fără a gîndi funcţia lui. Mobilezi o cameră şi abia apoi îţi dai seama că stilul tău de viaţă este altul şi că modelul propus din showroom pur şi simplu nu ţi se potriveşte! 

Se mai greşeşte la alegerea culorilor. Nu orice culoare se potriveşte oricărui spaţiu. Contează orientarea camerei în funcţie de punctele cardinale, contează funcţia ei, contează vîrsta celor care îşi petrec cel mai mult timp acolo... Culoarea îţi poate fi şi prieten, dar şi duşman; ea este şi zînă, şi vrăjitoare, se transformă imediat după cum e de mulţumită de modul în care o tratezi. 

Cum vi se pare că funcţionează în acest domeniu relaţia dintre cerere şi ofertă, dintre gusturile oamenilor şi ceea ce se găseşte prin magazine? Comercianţii contribuie la cultivarea gustului, vin cu lucruri noi, mai frumoase, de calitate, sau merg pe căi bătute ori pe variante sub nivelul cererii?

Există de toate pentru toţi, trebuie doar să ştii unde să cauţi, iar calitatea are preţul ei. Din păcate, pe piaţă e şi multă marfă scumpă, la o calitate inferioară. Şi, exact ca şi în cazul televiziunilor, prea puţini comercianţi se gîndesc şi la educarea cumpărătorului, importantă pentru ei este mai degrabă umplerea buzunarului. De aceea „căile bătute“ par mai comode.

De cînd au apărut magazinele de bricolaj (sper că e corect să le zic aşa) e evident că oamenii au mai multe posibilităţi de a-şi face singuri diverse lucrări şi amenajări prin casă. Au instrumente mai multe şi le vin idei mai multe. E şi un risc în toată povestea asta? Aveţi exemple în care prea multă imaginaţie combinată cu multele posibilităţi să ducă la urîţenii şi aberaţii?

Creativitatea este un lucru bun pentru oricine, însă nu sînt de acord cu manifestarea ei cu orice chip. Bunăvoinţa şi buna-credinţă fără puţină instruire pot duce la rezultate dezastruoase la fel ca şi reaua-intenţie. Apoi, iarăşi ajungem la ideea că oricine se pricepe la orice – ceea ce nu este adevărat. Chiar şi cele mai sofisticate scule şi instrumente nu pot suplini o pregătire în domeniu (mă refer aici la zugrăvit, reparat instalaţii, construit). Exemple sînt cu duiumul şi n-ar fi loc de ele aici.

De ce fel de cerinţe sau de clienţi vă temeţi cel mai mult atunci cînd sînteţi solicitat să creaţi un design de interior?

Cel mai tare mă tem de formula „să-mi faceţi ceva să moară vecinii de invidie“, iar clienţii de acest gen sînt refuzaţi în mod politicos. Mai sînt şi oamenii care ştiu exact ce vor şi care nu acceptă nici un fel de alte idei; aici consider prezenţa şi intervenţia mea inutilă. Dar, în general, am un anume tip de clientelă, iar compromisurile sînt echitabile, şi de o parte, şi de cealaltă.

Cum arată clientul ideal sau situaţia perfectă în care simţiţi că puteţi realiza lucrurile cele mai bune?  

Clientul ideal nu există. Clientul ideal poţi fi tu însuţi, dar nici măcar aici termenul nu e valabil sută la sută. Mai potrivită ar fi formularea „client bun“ – acela cu care pot duce o discuţie, care înţelege ceea ce îi propun, care se informează la rîndul său, care are capacitatea de a mă face să îl cunosc îndeajuns încît să îi pot da soluţiile cele mai potrivite, acela care nu se răzgîndeşte de la o zi la alta, care este civilizat şi care ştie să se bucure de fiecare pas pe care îl facem împreună. Crearea unei case sau a unui interior nu este puţin lucru! O casă nu este o cămaşă pe care o putem arunca atunci cînd ne plictisim.

Ce le-aţi spune celor care nu pun preţ pe felul în care arată o locuinţă?  

Cred că nu există om căruia să nu-i pese chiar deloc de felul în care arată locul în care trăieşte. Sînt oameni care preţuiesc mai mult sau mai puţin acest aspect şi alţii care, din păcate, sînt constrînşi de lipsuri sau neputinţă să creadă asta. Însă cei care se încăpăţînează să susţină că pur şi simplu nu îi interesează acest lucru, să facă un mic test şi să se gîndească la cuvîntul pe care l-ar folosi mai degrabă: „casă“, un termen care desemnează doar o coajă menită să ofere adăpost?; „locuinţă“, care este un cuvînt destul de tehnic, în care parcă funcţionalitatea pare a fi singurul aspect interesant? Sau „acasă“, unde este atins summum-ul de sensuri necesar, în care sentimentele, trăirile, emoţiile, senzaţia de bine pe care o simţi în casa ta ca niciunde altundeva sînt ingredientele de bază?  Vor realiza că „acasă“ înseamnă funcţionalitate şi siguranţă, dar şi ambianţă plăcută, bun-gust şi căldură. Abia atunci vor avea definiţia exactă a locului în care trăiesc şi în care se simt protejaţi şi de care cred că nu are cum să nu le pese! 

a consemnat Andrei MANOLESCU