De la Naschmarkt la Matache

Chiar dacă Bucureştiul a privit în mod tradiţional către Paris, în realitate Viena i-a fost adesea mai aproape şi uneori i-a servit şi de model. Nu numai grădina-restaurant (Heuriger) şi mai ales şpriţul care se bea acolo (Spritzer, G’spritzter) par să fie de origine vieneză. Astăzi, Bucureştiul se află, dacă e să calculăm mulţimea investiţiilor austriece (OMV, Raiffeisen, Volksbank etc.), aproape clar în mîini austriece. 

Poate de aceea nu strică să privim prin comparaţie către istoria mişcărilor civice din Viena. Formaţia mea de arhitect mi-a trezit interesul pentru acţiunile civice care au avut ca obiect calitatea oraşului şi păstrarea valorilor lui istorice şi sociale. Am putut astfel să constat paralele interesante între Bucureşti şi Viena, şi îmi pare că ceea ce în Viena s-a trăit şi suferit în anii ’60-’80, în Bucureşti se întîmplă acum, în anii 2000-’20.

Artiştii şi intelectualii au fost şi în Viena cei care au pus de fiecare dată în mişcare mecanismele civice. Politicianul, omul de afaceri şi în general pragmaticul îşi impun, prin natura lor, o limitare „eficientă“ a privirii asupra lumii. Ea include atît conceptele care stau la baza acţiunilor lui, dar şi viitorul. Pragmaticul nu are, cel mai adesea, timp să cerceteze variantele de decizie care ar implica un viitor mai îndepărtat decît cel al amortizării unei afaceri. Nu priveşte nici dincolo de legile existente sau de convenţiile sociale din mainstream. Pentru o privire dincolo de evidentul cotidian, e nevoie de clasa artiştilor, a scriitorilor, a arhitecţilor, în general a intelectualilor. Printre ei se găsesc acei rari indivizi care „privesc dincolo de marginea farfuriei“ (expresie austriacă) şi care au idealismul necesar ca să-şi „irosească“ energiile pentru viziuni noi, viziuni care nu au de obicei o valoare de afacere (à la Steve Jobs), ci în primul rînd o valoare pentru comunitate.

Ca şi în Bucureştiul anilor 2000, Viena veche suferea, în anii ’60-’70, din cauza unui urbanism radical, aplicat „eficient“ şi nediferenţiat asupra oraşului. Cartiere vechi, adesea de valoare, începuseră să fie demolate, spunîndu-se (ca mai ieri despre cîte un cartier bucureştean!) că sînt prea „murdare social“ şi „ruinate material“ pentru a mai fi întreţinute sau reparate. Era şi în Viena moda blocurilor din prefabricate, şi într-o revistă de arhitectură a acelor ani am găsit chiar un articol amuzant, care lăuda soluţia blocurilor din prefabricate din... Uniunea Sovietică, cerînd implementarea ei şi în Austria! 

Spittelberg – Buzeşti-Berzei 

Cartierul istoric Spittelberg, loc al săracilor care veneau în secolul al XIX-lea atraşi de mirajul faimosului oraş, dar nu aveau voie să locuiască în el şi se aşezau pe această colină din afara cetăţii (de unde o puteau cel puţin privi), urma să fie demolat complet în anii ’70 şi înlocuit cu un cartier dens de blocuri. Tocmai pentru că fusese locuit de săraci, cartierul se păstrase fără modificări, în starea lui din perioada barocă, cu case mici, doar cu parter şi etaj, avea o valoare istorică remarcabilă şi o atmosferă specială, apreciată de artişti şi eventual neînţeleasă de restul orăşenilor care voiau „curăţenie“. Vestea demolării lui s-a răspîndit cînd municipalitatea a făcut uz de legea care-i dădea dreptul să evacueze o casă dacă e considerată în pericol de prăbuşire. Desigur că pericolul de prăbuşire era imaginar, ca şi cel pe care l-a invocat Primăria Bucureşti în acest an, cînd a demolat ilegal o sumă de case cu valoare istorică din cartierul Buzeşti-Berzei. Chiriaşii foarte săraci ai caselor din Spittelberg ar fi vrut să rămînă, să investească muncă în repararea lor, dar oraşul a rămas neînduplecat şi i-a evacuat. S-a format foarte repede – sîntem în anii de după mişcarea studenţească a lui 1968 – o iniţiativă de protest formată din locatari, vecini, artişti şi arhitecţi, care cerea păstrarea şi revitalizarea caselor isorice. Publicul oraşului a fost sensibilizat, şi tema a devenit una politică. Partidul socialist (de lungă tradiţie şi influenţă în Viena) a sesizat ocazia şi a hotărît să susţină mişcarea de protest. În 1973, Spittelberg a fost declarat ansamblu protejat. S-a aplicat o lege de curînd concepută, cerută de arhitecţi, care asigura o protecţie a unor întregi ansambluri istorice (case, străzi şi tot ce se afla în zonă), nu doar a unor case, în mod individual, ca pînă atunci. Mişcarea civică a cerut o utilizare social-echilibrată a caselor, care erau acum în proprietatea oraşului.

Astăzi, Spittelberg e unul dintre cartierele vechi cele mai fermecătoare ale Vienei, în care se ţine cel mai frumos tîrg de Crăciun (nu, nu e cel de la Rathaus, din faţa primăriei!), vizitat des de turişti şi de localnici, şi în care există ateliere şi magazine ale micilor artizani şi artişti. Totuşi, aşa-numita gentrificare nu a putut fi evitată nici aici pe deplin, cartierul este astăzi unul mai degrabă de lux (aviz amatorilor de speculă imobiliară din Buzeşti-Berzei!).

Naschmarkt – Piaţa Matache 

Cine nu cunoaşte azi piaţa „Naschmarkt“, din centrul oraşului? Pînă şi turiştii sînt aduşi cu autocarele ca s-o vadă! Găseşti aici, de Paşti, cea mai bună pulpă de miel, brînzeturi delicioase şi cei mai buni castraveţi muraţi. Gheretele de la 1890 şi 1900 sînt renovate şi păstrate cu grijă, terasele dimprejur sînt pline cu muşteriii veniţi să mănînce de prînz. E unul dintre principalele puncte de atracţie ale oraşului. N-a fost aşa dintotdeauna. A fost o vreme cînd Naschmarkt părea să aibă soarta Halei Matache şi a Pieţei Matache Măcelarul în general. Încă de la 1900 existau planuri de a crea un bulevard larg care să lege Opera de Palatul Schönbrunn. În calea lor se afla vechiul Naschmarkt. Parcă ne amintim brusc de Bucureşti, unde cineva doreşte, 100 de ani mai tîrziu, să lege Palatul Victoria (echivalentul Operei, nu-i aşa?) de Casa Poporului (echivalentul monstruos al Schönbrunn-ului!). 

Izbucnirea războiului, apoi dispariţia monarhiei au oprit orice lucrări. Abia în 1970 tema este reluată. De data asta e vorba de un fel de autostradă prin centrul oraşului, pentru noul rege – automobilul, şi din nou Naschmarkt stă în cale. Parcă ştim de undeva povestea asta, noi, ăştia din Bucureşti... Însă tineretul artistic şi arhitectural de atunci s-a opus vehement. S-au format două mişcări civice, care, ambele, militau pentru păstrarea Naschmarkt-ului şi împotriva autostrăzii din centru. Pe 27 iunie 1976, în faimoasa sală Arena (dintr-un fost areal industrial), după punerea în scenă a unui musical dedicat salvării pieţei, tinerii arhitecţi au împărţit manifeste, cerînd publicului să rămînă şi să ocupe Arena. În alt colţ al fostei fabrici, mai exact în hala măcelăriei (parcă sună a Hala Matache, nu-i aşa?), o altă mişcare civică protesta şi ea, tot pentru Naschmarkt. Cele două mişcări civice au fuzionat şi au ocupat Arena pentru cîteva luni de zile. Statul, care voia să elibereze şi să vîndă fosta fabrică unui întreprinzător, s-a văzut nevoit să intre în negocieri cu tinerii care ocupau acum terenul şi clădirea. După un compromis obţinut în consiliul oraşului, Naschmarkt a fost salvată, rămînînd în forma ei veche, de care astăzi edilii şi tot vienezul sînt mîndri. 

Păstrînd diferenţele de rigoare (de eleganţă şi de fineţe), se vede că nu sîntem singurii care păţim aşa ceva. E drept că o păţim neaşteptat de tîrziu şi e greu de imaginat că, în timp ce restul Europei merge pe altă cale, admirabilii noştri specialişti din urbanism şi planificarea circulaţiei ţin încă morţiş să treacă neapărat şi oraşul nostru prin torturile unui urbanism simplist, la care Europa a renunţat deja din 1980. 

Dar concluzia mea ar fi: e nevoie, aşa cum au făcut-o şi vienezii în anii ’70, de angajament civic şi de o luptă perseverentă, pentru a salva oraşul. Ca şi artiştii vienezi, putem reuşi şi noi. Deşi crimele urbane ale anilor 1990-2010 sînt teribile, nu e prea tîrziu pentru oraş, în întregul lui.

Horia Marinescu este arhitect, stabilit în Viena, şi „cetăţean îngrijorat“ al Bucureştiului. A susţinut în 2011 mişcarea civică pentru salvarea Halei Matache Măcelarul (detalii la www.piatamatache.info), alături de urbaniştii de la „Bucureşti Alternativ“.

Foto: V. Dorolţi