De la Casa de Cultură la Centrul cultural
Dacă locuieşti într-un oraş mic, accesul la cultură este limitat, îndeosebi în spaţiul public. Dacă mergi la cinematograf, s-ar putea să găseşti o sală de jocuri de noroc, dacă vrei să vezi un spectacol de teatru, îl asculţi la radio, iar la un spectacol de operă sau un concert simfonic nu poţi decît să visezi. Trebuie să te mulţumeşti eventual doar cu spectacolele folclorice organizate de Zilele Oraşului.
În oraşele mici, consumul cultural se retrage în spaţiul domestic, în lipsa unei oferte culturale variate în spaţiul public. Nevoile de infrastructură culturală ale locuitorilor din oraşele mici se îndreaptă spre Casele de cultură (76%), săli de spectacole (71%), obiective de patrimoniu (67%) şi biblioteci (66%), potrivit Barometrului de Consum Cultural 2008, realizat de Centrul de Cercetare şi Consultanţă în Domeniul Culturii. Există aşadar un decalaj între oraşele mari (peste 100.000 de locuitori) şi cele mici (sub 100.000 de locuitori), din punct de vedere al infrastructurii culturale, pe de o parte, şi între oferta şi cererea de evenimente culturale în spaţiul public, pe de altă parte.
În oraşul meu natal, înainte de anii ’90, existau trei instituţii în care se întîmplau activităţi mai mult sau mai puţin culturale: Casa de Cultură, Casa de Cultură a Sindicatelor (sau Clubul ARO) şi Casa de Cultură a Armatei. Nu cunosc foarte bine istoria acestor instituţii, ştiu doar că ultimele două erau legate de mediul profesional şi, pe lîngă şedinţele de partid şi adunările muncitoreşti, se mai strecurau şi piese de teatru sau concerte de muzică uşoară, care umpleau sălile pînă la refuz. Astăzi, în aceste locuri nu se mai întîmplă aproape nimic, cultural sau ne-cultural.
Şi totuşi, potenţial există. În fiecare oraş mic există un nucleu de oameni cu apetit cultural dezvoltat şi spirit civic, care aşteaptă doar oportunitatea de a se implica în organizarea evenimentelor culturale. Există cîteva exemple notabile cum ar fi Caravana filmelor TIFF sau Caravana filmelor 3D, care încearcă să dezmorţească viaţa culturală locală din oraşele mici, în lipsa unei infrastructuri adecvate, dar acestea au fost mai degrabă iniţiative izolate şi exterioare comunităţilor respective.
Există însă şi excepţii. Rezultatele studiului „Vitalitatea culturală a oraşelor din România 2010“, realizat de CCCDC, marchează poziţionarea unor oraşe mici precum Sfîntu Gheorghe, Tîrgovişte sau Miercurea Ciuc (toate cu o populaţie sub 100.000 de locuitori) în topul primelor 15 oraşe din ţară, din punct de vedere al indicelui vitalităţii culturale locale. Studiul a luat în considerare infrastructura culturală, resursele umane specializate, cheltuielile bugetare pentru cultură, participarea la activităţi culturale, economia creativă şi sectorul nonprofit. De asemenea, studiul evidenţiază relaţia directă între atenţia pe care o acordă culturii autorităţile locale şi performanţele culturale ale oraşului respectiv. Exemple grăitoare sînt Sfîntu Gheorghe, care deţine cea mai mare pondere a bugetului acordat culturii din bugetul local, şi Tîrgovişte, depăşind cu mult indicele cheltuielilor locale pentru cultură din oraşe mari precum Cluj-Napoca, Iaşi sau Constanţa. De asemenea, foarte importante sînt nucleele culturale sau creative. Nu întîmplător, Sfîntu Gheorghe se poate lăuda cu o Casă de Cultură ce seamănă mai mult cu un Centru cultural. Aceasta găzduieşte coruri şi formaţii de muzică populară, o echipă teatrală, un ansamblu de dans popular, Uniunea artiştilor plastici amatori, cluburi culturale, şi organizează festivaluri de dans, muzică şi film. Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Casa de Cultură din Tîrgovişte, care a fost comasată, în anul 2010, cu Teatrul Municipal, după 70 de ani de funcţionare.
Dar ce este un Centru cultural? Este orice instituţie care găzduieşte, facilitează sau prezintă activităţi culturale şi artistice: Casă de Cultură, Centru comunitar, Centru cetăţenesc, sală de concerte, galerie, bibliotecă, muzeu sau Centru de conferinţe. Condiţia de bază este ca instituţia respectivă să ofere sediu, organizare, reţea de parteneri şi facilităţi de întîlnire pentru deţinătorii de interese.
Deşi diferite, oraşele C-esis din Letonia, Veszprém din Ungaria şi Firminy Franţa au în comun experienţe culturale similare. În aceste oraşe, comunitatea locală se reuneşte în jurul unor nuclee reprezentate de Centrele culturale. Centrul cultural C-esis din Letonia a fost construit în anul 1915 şi a funcţionat chiar şi în perioada comunistă. În prezent, găzduieşte 13 grupuri de amatori (teatru, dans, cor, muzică folk), o orchestră de cameră, spectacole de teatru, muzică, expoziţii, ateliere, întîlniri ale artiştilor locali, spectacole organizate cu ocazia sărbătorilor tradiţionale. Centrul cultural din Veszprém organizează anual evenimente care reunesc artişti din artele spectacolului, artele vizuale, profesionişti din industriile creative, iar Maison de la Culture din Firminy este un exemplu de arhitectură modernă în stilul Le Corbusier, ce găzduieşte un auditorium, un Centru comunitar şi un spaţiu de expoziţii. În România, poate doar parteneriatul public-privat sau o strategie activă de atragere a finanţatorilor publici şi privaţi vor dinamiza Casele de Cultură din oraşele mici şi le vor ajuta să semene mai mult cu Centrele culturale şi mai puţin cu locurile unde nu se întîmplă nimic. Doar atunci vom putea spera ca un Centru cultural dintr-un oraş mic să facă parte şi să-şi promoveze interesele în Reţeaua Europeană a Centrelor culturale.
Anda Becuţ este director de cercetare la Centrul de Cercetare şi Consultanţă în Domeniul Culturii.
Foto: V. Dorolţi