Mii de miliarde, puse grămadă
Acum vreo două luni am primit de la două cunoştinţe diferite un e-mail care a circulat viral pe net. Un e-mail cu poze, cum sînt atîtea alte mesaje care ajung virale. Doar că ăsta de care vă spun era despre datorie. Despre datoria SUA. Cineva se jucase cu grafica şi reprezentase datoria publică a americanilor în teancuri de cîte o sută de dolari. Suspansul era construit cu grijă, pînă ajungeai la imaginea finală, în care teancurile de hîrtii de o sută umpleau cîteva stadioane în suprafaţă şi depăşeau Statuia Libertăţii în înălţime. Era impresionant. Dar nu era nimic nou. Cifra era cunoscută. Dar adevărul e că o cifră de multe mii de miliarde e doar o cifră. Cînd vezi miile de miliarde aşezate grămadă, chiar şi virtual, parcă e cu totul altfel. Unul dintre cei care mi l-au retrimis adăugase şi părerea proprie: „dracu’ ne ia!“. Acest număr din Dilema veche e unul mai degrabă atipic. E cu o mulţime de cifre. Dar în spatele lor, încercăm să ghicim cît de aproape sîntem să ne ia dracu’.
Acum doi ani, părea că lumea are o problemă cu faptul că unii oameni s-au îndatorat prosteşte – de unde criza economică. Acum, lumea are o problemă cu faptul că aproape toate statele s-au îndatorat prosteşte – de unde mama tuturor crizelor economice: falimentul statelor. Încercăm o privire retrospectivă, apoi una comparativă, apoi ajungem la România. Retrospectiv vorbind, trăim o epocă mai degrabă atipică: falimentele statelor sînt foarte rare. Dacă citiţi textele lui Dan Popa şi Vlad Andrei, veţi afla că în trecut era ceva mai degrabă banal, se întîmpla relativ des ca vreun stat să declare că nu mai poate plăti datoriile publice. Atunci, de unde atîta panică acum? Acum e altfel. După Al Doilea Război Mondial, lumea a creat mecanisme şi instituţii ca să se asigure că aşa ceva nu se mai întîmplă. Şi s-a întîmplat rar şi doar în cazuri extreme – Rusia sub Elţîn, Argentina, Africa prin anii ’70. Asta a creat o frumoasă iluzie că oamenii au abolit falimentele de stat. Nu ştim cum se va termina criza asta, s-ar putea ca iluzia să fie chiar confirmată: cu mari eforturi, emoţii şi cheltuieli, s-ar putea ca oamenii chiar să abolească falimentul de stat. Cert e că acum dilema nu mai priveşte cazuri extreme, state aflate în situaţii punctual-bizare, ci chiar centrul sistemului financiar global: zona euro, apoi America, apoi toată lumea.
Asta dacă se va întîmpla. Deocamdată contemplăm potenţialul dezastru şi ne punem speranţele în faptul că accentul pică pe cuvîntul „potenţial“. Niall Ferguson a scris o carte care ar trebui predată în şcoli – The Ascent of Money; am recenzat-o la rubrica mea anul trecut, nu ştiu să fi fost tradusă în română, dar vă recomand filmul documentar adiacent, la acest link: http://www.pbs.org/wnet/ascentofmoney. Ferguson spune acolo că finanţele au influenţat lumea mai mult decît ne place să credem, că genul acesta de crize financiare reprezintă o banalitate în istorie şi că lumea a fost mereu schimbată de ele. Este genul de carte despre istorie care spune multe despre viitor. Enervant de multe.
