Ne cerem scuze pentru disconfortul creat...
…şi mulţumim pentru înţelegere – Tratatul de la Maastricht în şantier
Dacă s-ar organiza zilele acestea, în timpul summit-urilor pentru salvarea euro şi stabilirea guvernanţei economice europene, un spectacol de avioane cu reacţie care lasă mesaje pe cer, acesta ar fi cu siguranţă cel care ar trona pe cerul Bruxelles-ului. Vremurile în care Jacques Delors numea Uniunea Europeană un UPO (Unidentified Political Object) – şi acesta nu era neapărat un lucru rău – au apus definitiv odată cu primul bail-out acordat Greciei în mai 2010.
După prăbuşirea Lehman Brothers în 2008, pieţele financiare internaţionale au fost puse la perfuziile bugetelor naţionale, care au funcţionat ca panacee de urgenţă pentru a înlocui toţi acei bani vaporizaţi peste noapte prin spargerea bulei imobiliare. Exact ca atunci cînd o maşină derapează şi trebuie să-i corectezi direcţia din două mişcări – întîi îi accentuezi tendinţa deviantă şi abia apoi imprimi direcţia dorită –, aşa şi autorităţile au pompat, într-o primă fază, şi mai mult credit în sistem, pentru a evita colapsul. Însă abia la pasul al doilea – evaluarea calităţii acestor datorii suverane de către pieţele financiare –, incongruenţele şi vulnerabilităţile de fond (sistemice) au devenit evidente. În ultimii doi-trei ani, autobuzul euro (în care s-au urcat, de-a lungul timpului, şi cîţiva pasageri fără bilet), tot ia din plin curba, tremurînd din toate încheieturile, cu „furnicile“ nordice la volan şi „greierii“ latini pe locurile din spate, preocupaţi să nu-i tragă în afară forţa centrifugă. Ambele categorii resimt azi nevoia acută de a redefini clauzele economice şi politice ale contractului care le uneşte sub umbrela monedei comune şi a Uniunii Europene.
În epoca lui Jacques Delors, economia mergea atît de bine, încît o astfel de definire nu era atît de necesară. Prin Tratatul de la Maastricht, în 1992, se crea, pentru prima dată în istorie, o monedă fără de ţară. Cu o bancă centrală, dar fără o trezorerie comună. Iar în ceea ce priveşte setul de reguli pentru intrarea în club, s-au gîndit ceva la modul: hai să stabilim nivelul maxim al deficitului bugetar la 3%, după regula de aur a Germaniei care considera că deficitele bugetare sînt acceptabile numai dacă ele corespund cheltuielilor pentru investiţii publice – de 3%, în mod tipic, în Germania, iar datoria publică – la maximum 60%, pentru că atît s-a nimerit să fie nivelul mediu al acestui indicator în UE, la momentul respectiv. Contractul dintre state cum că vor respecta aceste limite s-a numit Pactul de Stabilitate şi Creştere. Pactul a fost criticat imediat după adoptarea sa, din cauza rigidităţii şi a modului arbitrar în care s-au stabilit cele două praguri. Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene din acea epocă, l-a numit chiar „stupid“, iar The Economist – „un totem politic, simbol al angajamentelor ţărilor din zona euro că nu se vor «dribla» reciproc“.
În 2001 Portugalia a fost prima care a călcat pe bec. Un prim semn? Iar, în 2003, chiar cele mai mari susţinătoare ale acestui Pact – Franţa şi Germania – l-au încălcat şi au scăpat nepedepsite, determinînd o relaxare a regulilor în 2005. Cît de multă relaxare? Pe hîrtie, cotele de 3% şi 60% s-au menţinut, însă în practică au alunecat încet-încet în derizoriu. În 2006 datoria publică a Germaniei ajungea la 66,8% din PIB, a Franţei – la 80,3% şi a Greciei – la 144,9% în 2010. Deja intrăm pe teritoriul crizei.
Întorcîndu-ne la primii zece ani de existenţă a euro, aceasta a fost o perioadă relativ calmă, în care, în ciuda accentuării unor dezechilibre între state, economia mondială şi cea europeană, în special, au „duduit“. Indiferent de nivelul datoriei suverane, statele din zona euro veneau la ghişeul băncilor şi obţineau împrumuturi la aceeaşi rată a dobînzii ca şi Germania. Această îngustare semnificativă a diferenţialelor ratelor dobînzii a generat bule imobiliare în Spania, Grecia şi Irlanda. În loc să se ajungă la convergenţa ţintită de Tratatul de la Maastricht, aceste ţări au avut o creştere abruptă, creînd deficite comerciale în cadrul zonei euro. În acest timp, Germania şi-a văzut de treaba ei, şi-a susţinut competitivitatea şi a dezvoltat un surplus comercial cronic.
Şi astfel ajungem cu povestea în zilele noastre, cînd se pune problema dacă principiul muschetarilor – unul pentru toţi... – se va aplica datoriilor suverane. După falimentul Lehman Brothers, miniştrii de finanţe ai zonei euro au declarat că nici o altă instituţie financiară de importanţă sistemică nu va fi lăsată să intre în faliment. Însă mesajul Germaniei a fost clar: fiecare ţară trebuie să aibă grijă de propriile bănci. De atunci, spirala dependenţelor ţărilor europene între ele şi a întreg proiectului economic şi politic european de rezolvare a crizei datoriilor suverane a devenit din ce în ce mai strînsă.
Recent a fost adoptat un pachet de şase legi europene care să remodeleze guvernanţa economică în UE şi să consolideze pereţii zonei euro. Va intra însă în vigoare la sfîrşitul acestui an. Deocamdată însă, „zidarii“ UE trebuie să se asigure că va mai exista zona euro la sfîrşitul acestui an. Cînd scriu acest articol, trebuie să se înţeleagă asupra majorării Fondului European pentru Stabilitate Financiară, cît anume să şteargă din datoria Greciei şi cu cîte miliarde urmează să fie recapitalizate băncile de pe continent. Şi, mai ales, trebuie să se pună de acord ca nici unul dintre ei să nu-şi ia mistriile şi să lase casa neterminată. Şantierul continuă.
Alexandra Toderiţă este cercetător la Centrul Român de Politici Europene (www.crpe.ro).