Cultura din vecinătate
- argument -
Înainte, cultura era şi ea „la normă“ şi cu toţii trebuia să ne implicăm în diferite activităţi culturale, fie că eram muncitori sau intelectuali, copii sau adulţi. Pentru noi, copiii, existau Casele pionierilor şi ale şoimilor patriei unde, cu cît participai la mai multe „acţiuni“ şi cursuri, cu atît erai mai bine văzut. Nu conta dacă aveai sau nu talent la o disciplină sau alta, puteai să devii peste noapte un as la aeromodelism, şah, pian sau balet. În societatea multilateral dezvoltată, dacă erai „culturalizat“, te încadrai mai bine în sistem şi erai mai uşor de controlat. Căminul cultural a rămas în mentalul colectiv o instituţie tipic comunistă, deşi puţină lume ştie că aceasta s-a înfiinţat de fapt în 1934, sub auspiciile Fundaţiei culturale regale „Principele Carol“. Casele de cultură ale sindicatelor sau Şcoala Populară de Arte ne duc cu gîndul tot la acele vremuri în care cultura era „obligatorie“ şi de cele mai multe ori similară cu propaganda de partid.
Ce s-a întîmplat după 1989? În primul rînd, cultura a devenit neesenţială, un moft pe lîngă „problemele grave“ ale societăţii cu care ne confruntam şi luptele politice. Apoi, treptat s-a creat o prăpastie între cultura „adevărată“, practicată doar „la nivel înalt“, şi oamenii de rînd. Situaţia este asemănătoare cu cea a societăţii noastre în general, împărţită între bogaţi sau săraci. Nu avem o clasă „de mijloc“ a consumatorilor de cultură. Avem elite culturale şi ignoranţi. În cele mai multe dintre cazuri, inginerii şi economiştii nu se duc la teatru, IT-iştii nu citesc decît cărţi de specialitate sau, pentru muncitori, Vacanţa Mare reprezintă un act cultural. Femeile casnice nu se apucă dintr-odată să picteze sau să scrie cărţi pentru copii, aşa acum se întîmplă în orice ţară mai „aşezată“ şi din punct de vedere cultural. Iar pensionarii nu cîntă în timpul liber nici măcar în corul bisericii.
Cum s-ar putea construi o punte peste prăpastia despre care vorbeam? Pas cu pas, prin nuclee şi centre culturale independente şi prin „inventarea“ unor evenimente, mai mult sau puţin convenţionale, care să se petreacă în imediata noastră vecinătate, în cartier sau la colţul străzii. Şi care, în timp, să atragă un public „local“. Chiar şi Căminele culturale ar putea să fie „resuscitate“ şi să joace un rol real în viaţa comunităţilor rurale, dacă ar exista un interes în acest sens. Proiecte şi iniţiative au început să apară, însă viaţa lor nu este una prea lungă, din cauza lipsei de fonduri, acestea fiind canalizate tot spre cultura elitelor, cea „de la nivel înalt“ sau pe promovarea unor valori tradiţionale, „de manual“.
