"Trecutul este încorporat în noi"

- interviu cu Camen ACSINTE, artist vizual -

Cum alegi lucrurile vechi pe care le recontextualizezi? 

Pînă acum, „lucrurile vechi“ pe care le-am folosit au vorbit mai mult despre estomparea graniţelor dintre trecut şi prezent, despre acel moment în care vocile trecut-prezent nu mai pot fi disociate, despre posibilul joc în care involuntar pasiunile, convingerile şi ideile încep să-ţi aparţină doar parţial. Le aleg dacă au un sens informativ, dacă duc la decodificarea proiectului, dar pe firul asociaţiilor mentale. Limbajul trebuie să conţină un anumit grad de ambiguitate şi incertitudine, căci atunci cînd nu mai există confuzie nu-ţi mai vine să gîndeşti. De exemplu, îmi place cotidianul preschimbat în magie, în mister, dar sub semnul satirei, al umorului, al iluziei. Prefer maniera ironic-reflexivă, dacă se poate vorbi de o manieră. În foto-instalaţia Oraşul din cameră, „vizitarea“ trecutului am făcut-o mai degrabă la modul empatic, mergînd pe linia memoriei. 

Cît de importantă e pentru tine ca artist contemporan relaţia cu trecutul? 

Relaţia rămîne mult mai complexă, dat fiind că nu pot ignora legătura cu originile, cu straturile geologice, istorice, cu evoluţia umană; numai cînd mă gîndesc la intensitatea dialogului dintre „a fost“, „este“, şi „va fi“, importanţa acestei relaţii nu poate rămîne doar la nivel profesional. Trecutul este singurul lucru pe care îl am şi pe care îl cunosc, se transformă de la o generaţie la alta, pentru că nici o memorie nu-l poate păstra intact. Prin urmare, nu mă pot sustrage de la acest tip de relaţie. Cum sîntem purtătorii unei memorii individuale, a unei memorii colective şi a unei memorii culturale – că ne place sau nu –, trecutul este încorporat în noi, îl modelăm, îl schimbăm şi-i redăm de fiecare dată semnificaţii noi şi diferite, este la fel de plin de vise precum viitorul. Doar prezentul este foarte greu de schimbat. 

În cazul tău e vorba despre un fel de nostalgie?

Nicidecum. Dacă mă gîndesc la textele folosite în instalaţia Cometa, autori fiind Demostene Botez şi Caragiale, umorul lor a însoţit absurdul unei asociaţii vizuale. Au demonstrat că obsesiile unei epoci pot fi obsesiile epocii mele şi astfel cronologia poate să devină extrem de simplă.

Dă-mi voie să exemplific chiar prin citate: „Omul politic trebuie să arate că-i merge bine, fiindcă altfel e părăsit. El e împărţitor de fericire colectivă şi trebuie să aibă de unde da. (...) Omul politic anunţă grav: «Ne-aşteaptă vremuri grele» (...). Acestea se spun cu un aer care să dea a înţelege că omul politic ştie în fond totul, dar că astfel sînt împrejurările încît nu poate spune lucrurile deschis. (...). Omul politic trebuie să aibă întotdeauna un grup în urma lui. E un fel de om cu coadă. La el coada intră chiar în definiţie (...). Altfel de îndată ce n-are coadă, nu mai există ca om politic, ca şi cometa. Chiar dacă este ridicat, fără această anexă cade, ca zmeul“. (Demostene Botez în Bilete de papagal, 1928)

„(...) lumea toată şi mai cu seamă masele populare sînt adînc mişcate de profeţia savantului Falb asupra sfîrşitului lumii prin întîlnirea pămîntului cu cometa lui Biela. Ministeriul vă invită, dar cu onoare a face (...) o prelegere despre comete în genere şi despre falşitatea prevederilor sinistre, adică despre imposibilitatea unei ciocniri a planetei noastre cu un alt corp ceresc. (...) «Apăriţiunea comeatelor au esărţitat togheauna înrîurire asupra maselor populare, asupra prostimii, cu atîta mai mult că aceea apăriţiune au fost preţesă ghe bolizi, mecheori, aşteroizi, cari se arată ca o ploaie ghe steale şi cari...»“ (Ion Luca Caragiale – Despre cometă, 1899)

Dacă ar fi să descrii ce faci – şi mă gîndesc aici şi la Cometa, şi la Oraşul din cameră –, ce-ai spune? 

Cometa a fost un proiect început în 2010. Mi-am propus să deghizez într-o poveste simplă ideea de putere-catastrofă-panică-control pe firul etapelor umanităţii care în esenţa lor sînt aceleaşi, de la începuturi şi pînă azi. Pentru „montarea“ instalaţiei am folosit o blană de urs, peste 1000 de mingi de ping-pong, aproape 500 de portrete desenate pe hîrtie autocolantă şi textele celor doi autori despre care am povestit. Obiectele alese au devin semne, semnale, avertismente. Cometa este un joc mental. Un puzzle cu piese vechi şi noi,  cometa lui Biela urma să lovească pămîntul, marea criză economică din ’29 care este anunţată grav de omul politic: „Ne-aşteaptă vremuri grele“ încă din 1928, actuala criză economică şi actuala catastrofă iminentă care ne aşteaptă.
Frica ancestrală provocată de cataclisme naturale a rămas în noi intactă. Putem să fim conştienţi de tot ceea ce a călătorit pînă la noi?

Oraşul din cameră este foto-instalaţia prezentată la Cărtureşti în vara acestui an. Subiectul acestui proiect este Bucureştiul. Am plecat de la recuperarea unei memorii strict individuale, dar spre finalizare mi-am dat seama că  proiectul este mai mult de atît, merge spre o recompunere a memoriei culturale a oraşului.  Proiectul l-am început în 2009 fără să premeditez Bucureştiul ca parcurs fotografic. Urmărindu-l în aceşti aproape trei ani, am descoperit un „chip“ care trece natural şi involuntar prin schimbări rapide şi majore. Pentru panotarea celor 150 de fotografii am folosit rame vechi de diferite forme şi dimensiuni, sugerînd decorul interioarelor de altădată pentru crearea unei ambianţe cît mai intime. Am personificat oraşul. L-am privit ca pe un membru de familie, i-am dedicat un album sau peretele unei camere. 

Sînt instantanee, colţuri, fragmente din atmosfera şi pulsul acestui oraş, dar ce folos dacă nu mai ştim să revenim asupra istoriei acestui loc. Eu am surprins cum sînt înlocuite uşi şi ferestre interbelice cu albele termopane şi cum de pe o stradă mai dispare o casă, dar au fost fotografi care au surprins, de-a lungul vremii, cum dispar străzi şi cartiere, adică cum piere un mod de viaţă. Probabil că puţini ştiu că Bucureştiul se află printre capitalele cu cele mai mari distrugeri produse pe timp de pace.  

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: A. Patatics